Bazat pe un reportaj din Vanity Fair, noul film al Sofiei Coppola reconstituie isprăvile unui grup de liceeni californieni înstăriţi, care, în perioada 2008-2009, prinseseră năravul de a se strecura în casele diferitelor celebrităţi hollywoodiene (după ce verificau pe site-uri de mondenităţi că stăpînii sînt plecaţi din oraş), ca să fure pantofiori, poşetuţe şi alte moaşte sfinte. The Bling Ring sugerează că între hoţi şi victime există un element de simbioză (Paris Hilton, a cărei casă e călcată de mai multe ori, insistă să-şi lase cheia sub preş), dacă nu chiar de echivalenţă (o altă victimă e Lindsay Lohan, ea însăşi condamnată pentru furt dintr-o bijuterie). Dacă hoţii, atunci cînd vorbesc despre victime, folosesc întotdeauna numai prenumele lor, după arestare acced şi ei la onoarea de a fi strigaţi de paparazzi pe numele mic. Filmul lui Coppola alimentează şi el, cu bună ştiinţă, acest sistem - nu numai venind în întîmpinarea dorinţei hoţilor de a deveni celebri, ci şi invitînd publicul să tragă cu ochiul la camera specială unde-şi ţine "Paris" sutele de perechi de pantofi, sau confirmînd bîrfe despre ea (că poartă 41 la picior) şi despre Megan Fox (că foloseşte Xanax).
Deşi îşi asumă condiţia de produs al aceleiaşi culturi care a făcut posibile furturile, The Bling Ring (prost primit, în primăvara lui 2013, la Festivalul de la Cannes) oscilează între impulsul de a satiriza vacuitatea culturii respective şi tentaţia mai hipsterească de a se lăfăi warholian în ea. Impulsul de înfierare e clar detectabil în portretizarea uneia dintre hoaţe (care după arestare îşi descrie experienţa în clişee "inspiraţionale") şi a mamei acesteia (de la care a învăţat clişeele) - aceste două portrete fiind, de altfel, creionate mai vivace decît toate celelalte (asta şi datorită actriţelor Emma Watson şi Leslie Mann). Iar partea de lăfăire - o chestiune de DJ-eală smart, de fetişism hipnotic al mărfii, de tăieri strategice ale sunetului de ambianţă şi (în cel puţin o secvenţă) de sensibilitate antonioniană la arhitectură - a ieşit mai puţin graţios-narcoleptic-languroasă decît în alte filme ale regizoarei (în Marie Antoinette, de pildă).
Epizoda u zivotu beraca zeljeza / Un episod din viaţa unui culegător de fier vechi (Bosnia-Herţegovina, 2013), de Danis Tanović
Modernizată prin contaminarea ei stilistică de către documentarul de tip observaţional sau direct cinema, buna şi bătrîna estetică italo-neorealistă, cu bunul şi bătrînul ei umanism implicat social, continuă să producă cinema respectabil. Un exemplu recent este filmul bosniac Epizoda u zivotu beraca zeljeza / Un episod din viaţa unui culegător de fier vechi, în regia lui Danis Tanović, care, la Berlin 2013, i-a adus neprofesionistului Nazif Mujic premiul pentru Cel mai bun actor. Într-o tradiţie care, de fapt, precedă neorealismul italian, ea fiind inaugurată de documentaristul Robert Flaherty în faimosul său film mut despre viaţa unei familii de eschimoşi (asta în timp ce titlul filmului trimite chiar la începutul începutului - ar putea fi şi titlul unei actualité filmate de Louis Lumière sau de Ferdinand Zecca), Nazif şi soţia sa, Senada, se joacă pe ei înşişi într-un scenariu bazat îndeaproape pe un episod dramatic din viaţa lor. Senada şi Nazif sînt un cuplu de etnie romă, cu doi copii ciripitori (şi mai mult observaţi decît regizaţi). Trăiesc într-un sat foarte sărac, din puţinii bani pe care i-i aduce lui Nazif - ca de altfel şi vecinilor săi, tot romi - strîngerea de fier vechi. Atunci cînd Senada pierde spontan o sarcină, i se refuză accesul la îngrijire medicală serioasă, pentru că nu are nici asigurare, nici echivalentul a 500 de euro. După mai multe du-te-vino-uri zadarnice între sat şi oraş (prin peisaje industriale filmate cu o necalofilă sensibilitate la modificările luminii pe parcursul unei zile de iarnă) şi după mobilizarea ineficientă a unei asociaţii a femeilor rome, soluţia salvatoare - constînd într-o mică înşelătorie - vine tot din familie şi din comunitate. La orice oră, vecinii sînt dispuşi să lase baltă ce făceau ca să se opintească în frig, cot la cot cu Nazif. El însuşi nu e niciodată nervos, nu ţipă la copii, doar oftează spre cer şi, la un moment dat, i se plînge unui străin că n-a căpătat nimic în urma faptului că a luptat în război - singura trimitere din film la rasismul structural care i-a adus pe protagonişti în condiţia în care sînt.