Alături de grecescul Proti ili / Materie primă al lui Histos Karakepelis, cu care formează un diptic tematic de evidentă tentă (neo)realistă, proiectul finalizat chiar în 2013 al lui Danis Tanovic aduce în prim plan figura tot mai des întâlnită în media a marginalului est-european, pozând în emblematic erou al timpurilor noastre sărăcăcioase. Pelicula e un foarte bun exemplu pentru cum se realizează un film cu low-budget. Regizorul a citit în noiembrie 2012 o ştire în ziar şi a rămas impresionat. Era vorba despre cazul unei femei rome cu probleme ginecologice, care, deşi necesita intervenţie chirurgicală de urgenţă, a fost respinsă până în ultima clipă, deoarece... nu avea asigurare medicală. Stârnit de întâmplare, Danis Tanovic a pornit pe urma acestui caz, a luat legătura cu familia femeii şi a trecut la fapte. Le-a propus soţilor Nazif Mujic şi Senadei Alimanovici să devină personaje în filmul său, retrăind în faţa camerei întâmplările prin care au trecut.
Astfel că familia Mujic, dintr-o aşezare de ţigani ce-şi duc existenţa departe de oraş, ajunge reprezentativă pentru o categorie socială şi etnică din Europa anului 2013, singura etnie fără ţară din Europa. Prin formula ciné-verité-ului, folosind un stil robust, brut, la limita documentarului, regizorul reuşeşte să atingă aspecte stringente ale lumii de azi, cum ar fi marginalizarea, discriminarea, demnitatea celor năpăstuiţi, solidarizarea celor din interiorul grupului în faţa greutăţilor. Întrajutorarea între rude şi vecini e emoţionantă şi invită la reflecţie. Ajuns la necaz, Nazif nu ezită să-şi taie în bucăţi maşina, o rablă, ca să facă rost de bani pentru a o transporta pe Senada, soţia sa, la oraş, la medici. Aşa înţelege un culegător de fier vechi, cu două fetiţe zvăpăiate, s-o ajute pe Senada, pentru că întreţinerea familiei e rostul lui pe lume. El nu e un caracter, ci simplificat de regizor, individualitatea sa reprezintă umanul în stare pură. În drumurile spre oraş trece pe lângă o fabrică în funcţiune, ceea ce pare miraculos pentru noi care ne-am distrus fabricile la comanda Occidentului, dar ne consolăm repede constatând că sistemul social sanitar de la ei are aceleaşi vicii ca şi la noi, încurajând pe corupţii momentului în vreme ce amărăştenii abia îşi duc traiul de la o zi la alta. Nazif este tipul care îşi asumă destinul cu stoicism. El cară fier vechi din râpă fără să crâcnească, fără să i se mişte un muşchi al feţei. Nu acuză pe mai marii lumii pentru această "ordine" înstăpânită peste lume. Nu ştie de ce a nimerit aici. Se descurcă şi el cum poate. O singură răbufnire dureroasă, retorică are în tot filmul: "De ce trebuie s-o ducem noi, săracii, atât de greu?" Chiar aşa: de ce? Derulat linear şi cu o anume lentoare, filmul pune multe întrebări, aruncând o privire curioasă şi condescendentă spre un colţ sordid al lumii, de cele mai multe ori ignorat, pe care nu mulţi vor să-l cunoască, dar care păstrează valori umane pe cale de dispariţie la clasele de sus.