De aceea, este cu atât mai valoroasă Sunt o babă comunistă, cartea lui Dan Lungu, mult-citită şi mult-tradusă, şi care analizează, prin prisma personajului principal, relaţia omului simplu cu traiul în comunism. Într-o evoluţie lentă, Emilia Apostoae îşi recuperează emoţional trecutul comunist, preferându-l prezentului post-decembrist, doar pentru a fi confruntată în final cu realitatea dură a acestui trecut. Starea de introspecţie a cărţii se apropie de romanul Gabrielei Adameşteanu Dimineaţa pierdută, dar pe dos: în romanul Gabrielei Adameşteanu, eroina pendula între interbelicul distrus de comunişti şi realitatea comunistă opresivă, iar aici, Emilia pendulează între comunismul dispărut şi prezentul agresiv, capitalist, greu de acceptat.
Cartea lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă a fost şi rămâne un best-seller. Publicul cititor a fost cucerit de întoarcerile în trecut ale Emiliei. Şi asta probabil şi pentru că, printr-un proces cathartic, ochelarii roz ai Emiliei nu mai pot masca, sau înfrumuseţa realitatea trecutului comunist, care include teama de secretarul de partid Dorofte, isteria cosmetizării atelierului în aşteptarea vizitei lui Ceauşescu sau dispreţul total faţă de resursele fabricii şi micile aranjamente ale Şefului. Pas cu pas se deapănă o poveste despre nostalgie, despre relaţia cu memoria, despre schimbarea lentă de perspectivă.
De aceea proiectul cinematografic propus de MediaPro Pictures, cu Stere Gulea regizor şi Luminiţa Gheorghiu în rolul principal, părea o reţetă sigură de succes. Din păcate, însă, nu este aşa. Scenariul original, cu care a fost câştigat concursul de finanţare al CNC în 2007, a fost propus de Lucian Dan Teodorovici, prietenul şi colegul de breaslă al lui Dan Lungu, ieşean şi apropiat aceluiaşi ritm molcom şi subtil. Dar au urmat cinci ani în care Sunt o babă comunistă varianta pentru cinema a fost măcinată, macerată şi dospită pentru a se ajunge la un film absolut banal, o variantă simplificată şi oarecum simplistă a cărţii, care nu excelează nici ca tematică, nici ca poveste, şi nici chiar ca interpretare, în ciuda unei distribuţii excelente şi de mare calibru - Emilia este Luminiţa Gheorghiu, cu care regizorul a mai colaborat la Moromeţii, Ţucu, soţul ei, este excelentul Marian Râlea, iar fiica întoarsă de peste ocean este spectaculoasa Ana Ularu.
Filmul Sunt o babă comunistă a pierdut aproape tot ce constituia, după părerea mea, farmecul unei cărţi inteligente despre reevaluarea memoriei, în favoarea umorului, a comediei, a râsului imediat. E ca şi cum am fi pus în acelaşi pahar vinul roşu, vârtos şi aromat, maturat în butoi, al cărţii, cu ţoiul de ţuică de prună, iute şi tare, al umorului de Bărăgan. Sunt o babă comunistă a devenit un film despre supravieţuire, despre ieşirea din încurcătură, despre "descurcare" în cheie comedică, despre relaţiile de familie, iar partea de explorare a existenţei trecute a rămas doar un abur de culoare, nişte incursiuni în alb-negru, cu imaginea arsă, amintind de Moromeţii - datorită aceluiaşi minunat Vivi Drăgan Vasile.
Stere Gulea merge cu pelicula Sunt o babă comunistă pe traseul deschis de Mircea Daneliuc cu istericele Patul conjugal (1993) sau Ambasadori, căutăm patrie (2003), şi continuată de Tudor Giurgiu cu firavul Despre oameni şi melci (2012). Acum regizorul ne oferă propria sa versiune a supravieţuirii în prezentul capitalist. Are, însă avantajul unei distribuţii fantastice.
"Nu ştiu cum e filmul, dar eu de un lucru sunt sigur, că actorii ăştia sunt foarte buni." spune, pe bună dreptate, Stere Gulea după ce a fost întâmpinat cu aplauze la sfârşitul proiecţiei de avan-premieră de la Sfantu Gheorghe, în cadrul Festivalului Anonimul 2013. "Când am început să lucrăm personajele acestea pe care într-un fel, la început, le priveam de sus, am început, încet, încet să le îndrăgesc datorită lor."
După propria mărturisire, Gulea şi-a făcut cu grijă castingul, evitând, după cum recunoaşte, greşelile anterioare (se referă oare la distribuţia din Weekend cu mama, unde Medeea Marinescu - mama părea mai degrabă sora Adelei Popescu decât mama ei?). Încă de la început a avut-o în vedere pe Luminiţa Gheorghiu pentru rolul Emiliei, dar filmul a prins contur abia când l-a distribuit pe Marian Râlea, nedrept de puţin folosit de cinematografia română, în rolul lui Ţucu, soţul Emiliei. Regizorul vorbeşte animat despre starea unică pe care a avut-o când a intrat în repetiţii cu distribuţia aleasă. "Marian are acea generozitate şi discreţie a actorilor mari. El îţi ridică la plasă." "Este o chimie care a funcţionat între actori. Lucrurile acestea se simt. Poţi da indicaţii, dar dacă ceva nu iese din el, în deplin acord cu el, cu starea lui, din relaţia lui orice spui nu e de ajuns."
Memorabilă este, pentru a câta oară!, Valeria Seciu, care revine pe marele ecran într-o apariţie elegantă, subtilă, dar totuşi plină de vână în rolul doamnei Stroescu, croitoreasa căreia comunismul i-a închis drumul către arte din cauza dosarului. Fiica Emiliei este frumoasa Ana Ularu, angulară şi neliniştită, căreia străinătatea pare să îi fii conferit un plus de ADHD, furtună şi briză răcoroasă în acelaşi timp. Efervescente şi pline de viaţă, Anca Sigartău (sora Emiliei) şi Tania Popa (Aurelia) aduc o veselie realistă filmului. E memorabilă scena în care Emilia (Luminiţa Gheorghiu) încearcă să împrumute bani de la sora ei (Anca Sigartău), iar aceasta încearcă să îi vândă diverse gadget-uri inutile, precum un ventilator roz care pulverizează apă.
Temele filmului se amestecă şi nici una nu preia conducerea narativă. Avem de-a face când cu nostalgia personajului principal, dar flashback-urile sunt prea scurte pentru a ne permite să fim cu adevărat nostalgici, când cu lupta pentru a supravieţui în România de azi, memorabil fiind trocul ţuică pe mere, care defineşte "cumpărăturile" lui Ţucu (Marian Râlea), când cu explorarea relaţiei mamă-fiică, o relaţie în care mama este gata să sacrifice tot pentru a-şi salva fiica de eşecul financiar.
Cu toată lipsa de coerenţă, filmului lui Stere Gulea "prinde" la public. Este amuzant, înduioşător şi tandru. El însuşi mărturiseşte că la filmări, Luminiţa Gheorghiu, cu care a lucrat în 1987 la Moromeţii, îi spunea "Măi, Stere, eu credeam că umorul venea de la Victor (Victor Rebengiuc - nota redacţiei) la Moromeţii, dar văd că şi tu ai umor." Dar oare umorul va fi destul pentru a umple sălile?
În ceea ce priveşte aşteptările mele personale de la această ecranizare, speram ca un regizor de calibrul lui Stere Gulea să încerce, ocazie unică, să înţeleagă în profunzime rădăcina nostalgiei pentru comunism a Emiliei, dar şi a noastră ca popor, să îmi explice, poate, acel 61%, să demonteze mecanismul sistemului aşa cum a făcut-o, atât de bine şi subtil, în Moromeţii. M-aş fi bucurat ca regizorul să prindă, asemeni partenerilor lui Marian Râlea pe platou, mingea ridicată la plasă de scriitorul Dan Lungu prin romanul său Sunt o babă comunistă şi să primească provocarea lansată de carte - cea a explorării nostalgiei pentru comunism şi, mai ales, a trezirii la realitate.