Realizatorii noii adaptări cinematografice au adus cîteva schimbări esenţiale tramei din roman. De pildă, în carte, Alice, fiica soţilor Emilia şi Ţucu, este un personaj secundar, rolul ei fiind acela de a declanşa autointerogaţia mamei sale (protagonistul-narator al romanului) asupra afirmaţiei din titlu (întărită de Dan Lungu printr-un semn al exclamării). În film, Alice este mult mai prezentă, iar momentul vizitei sale, împreună cu soţul american în casa părintească e mult mai amplu. Decizia este bună, deoarece accentuează opoziţia trecut (mamă) vs. viitor (fiică) şi îi oferă publicului tînăr (predominant în sălile de cinema) un personaj cu care să poată empatiza, însă dezvoltarea relaţiei dintre cele două femei ajunge să denatureze mesajul romanului.
La Dan Lungu, Emilia realizează, într-un final, că trăise într-o cruntă iluzie. În schimb, la Stere Gulea, protagonista, chiar dacă şi-a pus sub semnul întrebării convingerile, pare să rămînă captivă (la fel ca mama din Good Bye, Lenin!, popularul film german care a declanşat discuţia despre ostalgie) într-un trecut comunist idealizat / mistificat. Iar sacrificiul ei din final (incomensurabil, ceea ce nu prea transpare în film, dar este evident în carte: "Să mă fi întors atunci la ţară ar fi fost ca şi cum aş fi trăit degeaba. Ajungeam de unde plecasem. Ca şi cum aş fi fugit degeaba cîndva de acasă, ca şi cum m-aş fi întors, după mulţi ani cu coada între picioare") e redus la derizoriu de scena de pe peronul gării. Criticul Cătălin Olaru (Postmodern.ro) observă foarte bine absurdul situaţiei: "În Călăraşiul postdecembrist al lui Stere Gulea, e perfect normal ca, la despărţire, ştiind că eşti la ananghie, părinţii pensionari să-ţi vîre în buzunar un plic cu 15.000 de euro ca şi cum ar fi un pachet cu covrigi de Boromir şi-o apă la jumate, să nu-ţi fie foame şi sete în tren. Protestezi un pic, cum că nu trebuia, dar iei totuşi banii, fără să te gîndeşti că cel mai probabil provin din vînzarea unui rinichi: zici Săru'mîna şi gata".
Cît despre denaturarea mesajului cărţii, Gabriela Lupu (România liberă) este îndreptăţită să scrie următoarele: "Morala devine acum cu totul alta, fiind chiar pe dos faţă de cea iniţială, pentru că, privind lucrurile în acest fel, baba comunistă nu se mai află într-o gravă eroare, ea nu mai este încremenită în proiect, ci pare chiar o vizionară. Colapsul capitalismului, reprezentat de eşecul fiicei care alesese exilul, nu face decît să-i susţină teoria". Cu alte cuvinte, fără să-şi fi propus asta, Stere Gulea ajunge să demonstreze că vorba de duh auzită de atîtea ori, în general de la pensionari, prin tramvaiele bucureştene ("Mergem înainte, că înainte era mai bine.") nu este departe de adevăr.
O altă modificare neinspirată este introducerea personajului Maricica (interpretat de Coca Bloos). Relaţia dintre această bătrînă fără adăpost şi pasărea ei (cu care împărtăşeşte statutul de marginalizat) este menită a oglindi relaţia dintre Emilia şi fiica ei (putem chiar specula pe baza polisemiei cuvîntului "mălai"), dar acest paralelism simbolic face notă discordantă în dramaturgie.
Structura filmului ţine cont de structura romanului, în care Dan Lungu, prin vocea protagonistei, schimbă planurile temporale de la un capitol la altul: "Întîmplări. Cuvinte şi figuri. [...] Dar nu veneau pe rînd, una cîte una, cuminţi ca nişte oi, ci curgeau învolburat, toate deodată. Toate voiau deopotrivă să le bag în seamă." Flashback-urile sînt în alb-negru, cum se procedează de obicei pentru ca spectatorii să ştie mereu dacă personajele de pe ecran sînt în prezent sau în trecut, ceea ce produce un efect interesant atunci cînd amintirile eroinei (memoria privată) se confundă cu imaginile autentice de arhivă (memoria publică), în secvenţa primei întîlniri a Emiliei cu regizorul filmului-în-film (mise en abîme-ul este o altă inovaţie, de această dată inspirată, a celor trei scenarişti, iar cadrul final, cu sugestiile sale autoreflexive, poate fi asemuit cu cel din De ce trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie).
Stilistic, flashbackurile sînt construite pe acelaşi calapod, incluzînd fie unghiul subiectiv al protagonistei, fie un plan cu ea în amorsă, de obicei în faţa unui interlocutor ce este astfel introdus în poveste, apoi un contraplan cu Emilia "de azi", care pătrunde în propriul trecut precum Isak Borg în Fragii sălbatici de Ingmar Bergman. În planul prezent, mai toate secvenţele conţin şi un prim-plan (însoţit uneori de voice over) al Emiliei cu privirea pierdută în zare; dacă în locul Luminiţei Gheorghiu s-ar fi aflat o actriţă mai puţin expresivă, probabil acest abuz de prim-planuri ar fi alungat publicul din sală. Nu în ultimul rînd, redundanţa stilistică se conjugă cu lipsa frapantă a ritmului, care face filmul îngrozitor de plictisitor, cel puţin în comparaţie cu romanul care l-a inspirat.
Din fericire, Sînt o babă comunistă mai are şi alte atuuri, pe lîngă interpretarea Luminiţei Gheorghiu. Alţi actori excelent aleşi sînt Marian Râlea (soţul Emiliei), Ana Ularu (fiica lor), Anca Sigartău (sora ei, Sanda) sau Valeria Seciu (croitoreasa Emiliei şi, totodată, fosta profesoară de desen a lui Alice, personaj care aduce un oportun punct de vedere opus celui al protagonistei, pe lîngă perspectiva fiicei). Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile este încîntătoare, ca de obicei, la fel ca şi muzica lui Vasile Şirli. Asemenea atuuri, alături de ideile inspirate amintite mai sus şi, desigur, de meritele sursei literare, fac din Sunt o babă comunistă cel mai bun film regizat de Stere Gulea după 1989. Totuşi, consider că romanul lui Dan Lungu ar fi meritat o ecranizare mai izbutită.