Nu contează că aţi citit (sau nu, ca mine) cartea lui Dan Lungu, care este ecranizată aici. Filmul, oricum diferit şi cu suflul său blând şi frumos, vă va răscoli sufletul.
Mergeţi să vedeţi creaţia seniorului regizor Stere Gulea şi să vă bucuraţi. Un film care priveşte şi el spre trecut, înapoi, însă fără mânie. Ceauşescu este departe, chiar dacă în film acţiunea are loc în anii '90 de tranziţie. Iar tonul nu mai este sarcastic, caustic, acuzator. Regizorul, ca şi bunul său colaborator, operatorul Vivi Drăgan Vasile, cu care a format tandem isteţ la Moromeţii, au acum înţelepciunea şi detaşarea bonomă să nu mai folosească lupe care măresc, nici oglinzi deformatoare.
Ca în Noul Val, povestea lor decupează în mic o întâlnire de câteva zile, o întâmplare de familie, tragi-comedia dintr-un oraş de provincie, portretul unei întâmplări pe care să o recunoască în inima sa orice român.
Amintind de Marfa şi banii, şi aici este vremea magazinelor mici de la parterul blocului, cu scăriţă, cu aceeaşi disperare de a rezista, de a supravieţui. În plus, rama mai mare, mai profundă, cu mai multe detalii şi secvenţe despre o stare de fapt, aşa cum a parcurs România la un moment dat. Nu e vremea Caritasului, însă începe prăbuşirea după boom-ul în construcţii, când de la "totul e de vânzare" (ca la Wajda) se ajunge la "nu mai merge nimic". Vilele descurcăreţilor stau ţanţoşe lângă blocurile pricăjite, cu aspect clar de sat vertical. În film, bine accentuat de detaliile cu grădina de legume din faţa blocului, de ingeniosul (şi comicul) scripete de la fereastra de la etaj pentru sacoşele încărcate.
Aşa cum reuşeau un tablou aspru, însă aproape poetic, mitic prin folosirea alb-negrului în Moromeţii, cei doi maeştri aduc de data aceasta culoarea blândă de vară pe sfârşite, o dulceaţă a cadrelor care se potriveşte la fix cu umorul tandru din aproape fiecare cadru. În plus, au şi de data aceasta alb-negru, cadre cu filtre, prăfoase, ce refac mai mult sau mai puţin nostalgic o epocă. Şi mai mult, o viaţă. Pentru că flashback-urile sunt folosite ca amintiri ale protagonistei, mama care cade des pe gânduri, în căutarea adevărului.
Şi dacă are filmul ceva cu totul deosebit, pe lângă talentul actorilor, imaginea şi povestea în sine, este montajul cu adevărat reuşit. Alexandra Gulea se descurcă şi cu alb-negrul şi cu colorul, iar îmbinarea şi racordurile sunt plăcute.
Vocea din off a eroinei care comentează din când în când acţiunea adaugă imaginilor un plus de savoare. Trecutul - mama energică, care nu a ştiut decât să fie cuminte şi să muncească, colegii ei de combinat, vecina, o doamnă de familie bună - şi prezentul - fiica care se întoarce din America în vizită în situaţie critică - se întrepătrund. Ciocnirile sunt blânde, în jurul mesei, fără ca protagonista să le înţeleagă exact.
Ar trebui să i se alcătuiască Luminiţei Gheorghiu o mică antologie cu scene din filmele ei, în care ea stă crispată, perplexă, cu capul pe pernă sau şezând, tăcută, micuţă, scufundată în sine. Şi aici are iar asemenea mici sclipiri, ochii ei frumoşi mănâncă aerul din cameră, pe lumină sau întuneric, sugestiv, mereu emoţionant. Rolul acesta, mai potolit şi mult mai introvertit decât cel al leoaicei din Poziţia copilului i se potriveşte mai bine, mănuşă. Când hotărârea sa e luată, ca să-şi ajute fiica, rezolvarea vine rapid, fără cuvinte. Ce faci când ai nevoie de bani? La cine te duci? La cine să ceri? Cine îţi dă? Cămătarii fără milă abia aşteaptă prada. Cea de aici nu este deloc naivă, doar foarte decisă să facă bine cu orice preţ. Foarte bună ideea de a o pune în tandem cu Marian Râlea. Potriviţi în cuplu, în cadru, în viaţă, filmul place şi datorită lor împreună, aşa cum sunt.
Valeria Seciu revine în film cu o partitură de mică întindere, însă dramatică, reţinută, demnă, amintind de filmele doamnei Urşianu şi de lumile sale pierdute. Coca Bloos, aproape de nerecunoscut, într-un rolişor ciudăţel cum îi place, cu smerenia, cu modestia domniei sale, înduioşătoare. Însă cea care aproape că fură filmul este Anca Sigartău, probabil în cel mai delicios rol al său. Ţărancă zdravănă din Călăraşi, uşor ţoapă, vorbăreaţă şi descurcăreaţă, cu meşa sa blondă şi bijuteriile de aur, este cea mai amuzantă. Talentul comic al actriţei şi vocea bună bine speculate aici.
Muzica veselă, foarte plăcută, plus costume potrivite, cuminţi şi şterse, te ajută să intri în poveste. Iar aceasta, pe măsură ce se desfăşoară, pierde din elan, veselia se duce uşor şi rămâne drama, urgenţa, disperarea. Un oraş acum mort, cu un combinat, cândva, lângă Borcea.
O felie de viaţă, o poveste realistă cu bune şi cu rele, un film bine susţinut dar şi cu o mică burtă, de parcurs, de văzut. O poveste de familie şi una de dragoste, pentru că aceasta primează, aceasta este cea mai importantă, a mamei care dă tot, întâmplător decupată într-o ramă istorică. Casa primită în comunism şi rătăcită în tranziţia de după revoluţie este ultimul mare sacrificiu pe care o mamă îl face pentru fiica ei uşor oarbă la ce e în jur. Aşa cum spune într-o replică "Copiii, mereu copiii, tot ce contează". Dragostea care anulează orice dureri, orice regrete. Regizorul ştie că pământul e bun şi drept, că rotirea anotimpurilor aduce fericirea, că el poate să însemne, la o adică, salvarea. "Iarba verde de acasă".