Este o şansă unică şi o bucurie de nedescris să o asculţi în sala de concert a Ateneului Român pe violonista americancă Hilary Hahn, împreună cu minunata Camerata Salzburg, dirijată de Louis Langrée. Pe 25 septembrie 2013, violonista a interpretat Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în Sol major, KV. 216 de Wolfgang Amadeus Mozart şi The Lark Ascending pentru vioară şi orchestră de Vaughan Williams. Programul după-amiezii muzicale a mai cuprins: Intermezzi op. 12 de George Enescu şi Simfonia nr. 41 «Jupiter» în Do major, KV. 551 de Wolfgang Amadeus Mozart.
Camerata Salzburg s-a prezentat publicului precum un organism perfect: toţi interpreţii respirau deodată (cred că aveau până şi bătăile inimilor la unison). Modul extrem de cizelat de a emite sunetul muzical, frazarea elegantă, echilibrul intensităţilor dintre compartimente, timbrul omogen, ritmica severă şi accentele grăitoare, foarte convingătoare şi calitative, toate erau duse la perfecţiune. Implicarea artiştilor în actul interpretativ era totală. Sonorităţi incredibile, o dinamică dusă până la limita auzibilului sunete într-un pianissimo volatil. Aş fi vrut să aflu secretul. Cum de sună acest ansamblu atât de frumos? Poate fiindcă fiecare instrumentist cântă impecabil şi se integrează în nivelul sonor cel mai adecvat al momentului? Să fi fost vorba de timpul artistic unic creat atunci şi numai atunci? Priveam şi ascultam partida de contrabaşi: parcă o singură mână trăgea toate cele trei arcuşe ale celor trei instrumentişti. Se uitau unii la alţii sorbindu-şi intenţiile şi entuziasmându-se reciproc. Pentru ei, interpreţii Cameratei Salzburg, notaţiile din partituri erau doar ca nişte semne indicatoare de pe nişte copaci imaginari, semne care le confirmau faptul că se află pe poteca bună. Peisajul sonor însă, cel care îi fericea în aşa măsură încât în timp ce cântau îl revărsau spre public în efuziuni armonioase, era dincolo de grafismul partiturii, undeva într-o altă dimensiune, imperceptibilă retinei, aflată în prim-planul interiorităţii lor muzicale.
În interpretarea celor două Intermezzi pentru instrumente de coarde op. 12 (Intermède pour instruments à cordes) de George Enescu, s-a simţit rafinamentul coloristic al muzicii enesciene. Compuse la Paris în 1902 şi 1903, ele au o construcţie asemănătoare, o textură fascinantă, iar prin atmosfera lor reprezintă latura intimistă a muzicii enesciene, din perioada respectivă a creaţiei.
Camerata Salzburg a relevat tocmai aspectul fluid al discursului din Allégrement, în re major şi detalile armonice atât de expresive din Très lent, în sol major. Plecând de la sonorităţi scăzute, melodia diatonică se structura în celule motivice repetate în mod ostinat. Artiştii au impresionat prin 'lansarea' acelor volutele largi, ce introduceau elementele cromatice şi prin creşterile tensionale din momentele modulaţiilor. Ei au dovedit o înaltă înţelegere a discursului muzical enescian prin reţinerea de la efuziunile romantice, respectând tocmai caracterul discret, gingăşia şi interiorizarea ca tendinţe predominante ale acestei muzici rafinate, în care îi simţeai aproape pe Ravel, Debussy ori Fauré. Totul se stingea precum a început din şi înspre neant.
Apoi, a apărut pe scenă violonista Hilary Hahn, spre a interpreta Concertul nr. 3 în sol major de W.A.Mozart. Totul pe scenă era festiv: lumini, aranjamentul floral, vestimentaţia sobră a orchestranţilor, alături de cea sclipitoare a solistei. Născută la 27 noiembrie 1979 în Lexington, Virginia, Statele Unite ale Americii, ea cântă pe scenă de la 10 ani. A studiat la Baltimore cu Klara Bercovich, apoi la Institutul Curtis din Philadelphia cu Jascha Brodsky-ultimul discipol în viaţă al lui Eugène Ysaÿe. A urmat o carieră fulminantă, în 2001, fiind declarată cea mai bună tânără muziciană americană de către Time Magazine. Ea este deţinătoarea a două premii Grammy, Diapason D'Or şi Preis der deutschen Schallplattenkritik. A concertat pe cele mai renumite scene ale lumii. Hilary Hahn a colaborat cu James Newton Howard la realizarea muzicii filmului The Village, 2004, regizat de M.Night Shyamalan, film nominalizat la Oscar.
În concertul de la Ateneul Român, Hilary Hahn a fascinat publicul. Concertul nr. 3 pentru vioară de Mozart a fost cântat, după opinia mea, absolut în stil clasic, cu o vie expresivitate şi spirit tineresc. După Expoziţia orchestrală, cântată cu brio de virtuozii din Camerata Salzburg, sunetul reliefat al viorii soliste a umplut sala cu strălucirea temelor luminoase ale Allegro-ului. Arcuirile împlinite ale frazelor muzicale, încheiate, conform stilemelor mozartiene, cu triluri sprintene, confereau autenticitate şi atractivitate. Supleţea domina mişcările instrumentale ale solistei. Arcuşul ei genera un sunet când sclipitor, când spumos ori plin de reverie. Un vibrato rapid de subliniere a unor culminaţii era plasat strict în ritmul desfăşurării melodice. Frumoasa temă-episod din Dezvoltarea formei de sonată a răsunat plină de o distincţie rară. În partea mediană a concertului, Adagio, afirmarea ideii muzicale a viorii soliste a ţinut sala cu respiraţia tăiată. Cu o stăpânire fantastică a trăsăturii de arcuş, Hilary Hahn lega o mulţime de sunete, cu o mare susţinere a sonorităţii, precum o vastă pregătire. Sensibila fermată aplicată înainte de cruză suspenda discursul pentru o fracţiune de secundă, ca o buclă în timp. Formulele ritmice suprapunctate, apogiaturile şi jocul de triolete dăruiau muzicii acestei părţi o mare nobleţe. Finalul, Rondeau. Allegro, a proiectat spre sală cunoscuta temă poreclită Strasbourg, cântată de orchestră cu o euforie molipsitoare. Alternanţa Refren-Cuplet era realizată cu un gust estetic desăvârşit. Acele mici cadenţe ale viorii soliste nu tulburau cu nimic fluenţa. Acel Scherzo intercalat în Andante mă ducea cu gândul la o scenă rotativă, unde decorul se schimbă radical. Apoi, cu zâmbetul pe buze, dar cu mult nerv în arcuş, solista s-a avântat într-un pasaj frenetic pe care la reluat cu variaţiuni originale, în care arpegiile vălurite în spiccato uimeau prin agilitate.
Toate detaliile erau extrem de atent redate. Tema oboiului avea o dulceaţă splendidă, în timp ce vioara îşi etala ghiduşiile acrobatice.
Aplauzele prelungite au făcut-o pe Hilary Hahn să mulţumească publicului şi să i se adreseze în limba engleză, anunţând cu umor, că va mai cânta şi după pauza concertului.
După pauză, Hilary Hahn a cântat The Lark Ascending pentru vioară şi orchestră de Vaughan Williams. Prima versiune a lucrării a fost scrisă pentru vioară şi pian în 1914, după poemul 122, The Lark Ascending"[1], al poetului englez George Meredith. Versiunea orchestrală din 1921 este foarte populară în rândul ascultătorilor englezi, newyorkezi şi a celor din Noua Zeelandă.
Desigur, măiestria violonistei Hilay Hahn făcea ca toate arpegierile să sune unitar, iar nuanţele de tranziţie, crescendo-ul şi diminuendo-ul să capete o flexibilitate de tip flux-reflux. Violonista plana cu arcuşul cam 1/3 din lungimea lui până să atingă coarda, obţinând astfel un timbru impresionist, rarefiat şi pastelat. Cât de frumos se îmbinau trilurile de ciocârlie ale viorii cu tremurul trianglului! Adierea pentatonică a melodiei era acompaniată foarte discret. Cadenţele viorii sugerau spiritul de libertate. Nimic încătuşat, până şi barele de măsură din partitură dispăruseră după voia autorului (senza misura).
Pe muzica acestui concert şi-a executat programul patinatoarea coreeană Kim Yu-na, medaliată cu aur în 2006, la Grand Prix Serie France, Trofeul Eric Bompard, Paris.
După concertul din Bucureşti, Hilary Hahn urmează să cânte la scurt timp, acelaşi program în Germania, Austria şi Italia, la Festspielhaus Baden-Baden, Liederhalle Stuttgart, Konzerthaus Berlin, Philharmonie Essen, Mozarteum Salzburg, Auditorium di Castel Sant Elmo Napoli, Festspielhaus Bregenz.
La sfârşitul concertului Cameratei Salzburg numerosul public din sala Ateneului a ascultat Simfonia nr. 41 «Jupiter» în Do major, KV. 551 de Wolfgang Amadeus Mozart.
Greu de imaginat că se poate cânta la un astfel de nivel artistic. Aceşti interpreţi, dirijaţi de Louis Langrée au făcut o demonstraţie de înţelegere perfectă a spiritului muzicii mozartiene. De la tempo-urile amintind de ultimele simfonii ale lui Joseph Haydn şi până la acurateţea intonaţională, ritmicitatea, virtuozitatea şi contrastele realizate de un ansamblu ce suna precum o orchestră mare, sub aspectul coeziunii şi al spectrului diversificat de vibraţii muzicale, dar şi precum un cvartet de coarde, din punct de vedere al omogenităţii şi al preciziei atacului, şi până la impresia generală de PALAT MUZICAL, am ascultat un concert rarisim.
Francezul Louis Langrée este un dirijor extrem de eficient, dăruit total muzicii şi muzicienilor săi. Din 2002, el este Directorul Muzical al Festivalului Mozart din Centrul Lincoln New-York, iar din 2011 conduce Camerata Salzburg. Este distins cu gradul de Cavaler al Ordinului Artelor şi al Literelor (Ordre des Arts et des Lettres).
Îl zăream de aproape, cum se cabra pentru a induce voinţa sa interpretativă de moment, desigur intuită de către cei din ansamblul orchestral. Uneori avansa în centrul scenei şi îşi folosea întregul corp pentru a convinge şi a insufla energia într-o pulsaţie ritmică de ceasornic.
Un concert care va rămâne în memoria ascultătorilor ca o performanţă artistică greu de egalat. Totodată, astfel de evenimente conduc spre o condensare a energiilor artistice creatoare, ce stimulează în mod cert generaţiile de tineri muzicieni. Le va fi mai uşor, într-un astfel de mediu, să încerce a urca spre zonele inefabilului.
[1] "He rises and begins to round,/ He drops the silver chain of sound,/ Of many links without a break,/In chirrup, whistle, slur and shake./ For singing till his heaven fills,/'Tis love of earth that he instils,'/And ever winging up and up,/ Our valley is his golden cup/ And he the wine which overflows/ to lift us with him as he goes./ Till lost on his aerial rings/ In light, and then the fancy sings." Poemul 122 de George Meredith (1828-1909).
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..