Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (1.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Trag aer adânc în piept. Cât să îmi ajungă 28 de zile. A început Festivalul. După luni de invocare, de incertitudini, de "să vină odată Enescu!", ei, uite că a venit şi Enescu! Cumva, pasul şi felul de a fi trebuie adaptate acestui septembrie 2013, acestui paradox drag mie, în care toamna pare că vrea să se insinueze în oraş, şi totuşi se simte o vibraţie, o fervoare ca în cele mai animate seri de vară. Ca în culorile, desenele şi graffiti care s-au zborşit pe asfaltul din jurul Ateneului, al Muzeului de Artă şi al Sălii Palatului, în forme şi tonalităţile jucăuşe, bune de pus pe goană morga concertelor (prea) galonate. ENESCU VINE! :)

Tensiune de s-o tai cu cuţitul la concertul de deschidere. Aşa e mereu. Lume puzderie, aşteptări cât Everestul, ţinute de gală şi garderobă de picnic, telefoane mobile şi, slavă Domnului, aproape nicio tentativă de aplauze între părţile lucrărilor! À propos, dacă aşteptaţi de la mine recenzii muzicologice, comentarii de specialitate şi verdicte inexorabile, apăsaţi butonul Back al browser-ului. Găsiţi pe LiterNet voci cu adevărat avizate, ca să nu mai vorbesc de excelentul Ziar al Festivalului, în fiecare seară. Ca şi acum doi ani, vă propun un eveniment filtrat prin ochii şi sensibilitatea mea, subiectiv, franjurat, sumă de emoţii personale şi individuale.

De la mine veţi afla că nu m-a făcut praf Daniel Barenboim nici în Rapsodia Română, nici în Poloneza din Evgheni Oneghin (tu ce zici, Beatrice?), că Simfonia nr. 2 de Elgar nu mi s-a părut nici pe departe o piesa de deschidere de Festival (iar eu sunt fan Elgar, dar pentru Variaţiunile Enigma şi Concertul pentru vioară) - spectaculoasă, mai ales în partea a III-a, dar nu memorabilă, că Valse triste de Sibelius a avut toată elaborarea şi transparenţa pe care un orfevru le pune într-o bijuterie dragă, că Staatskapelle Berlin a sunat bine şi foarte bine şi că Radu Lupu, acest Dumnezeu al pianului, a rămas undeva, în stratosferele lui, un pic opac în faţa unui public care l-a aşteptat mult şi care i-a oferit aplauze cu generozitate. Veţi afla, în egală măsură, că nimeni nu a avut acces la repetiţia sa solo, cu 30 de minute înainte de concert, că Loredana a venit la recitalul lui Cameron Carpenter de la Ateneu şi că predomină pantofii stiletto.

Să nu uit, că veni vorba: Bach meets Sid Vicious meets Nigel Kennedy meets Michael Jackson equals Cameron Carpenter. Puriştii strâmbă din nas. Tinerii aclamă. ENESCU ESTE! :) Bine-a-nceput!