Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (2.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Azi a fost, de fapt, deschiderea Festivalului. Azi am sărit din scaun şi am strigat BRAVO! pentru Daniel Barenboim, pentru Staatskapelle Berlin, pentru Corul Filarmonicii "George Enescu", pentru Verdi şi din nou pentru Daniel Barenboim. Mi-a devenit simpatic fără rezerve (ştiţi că din acest motiv nespus de copilăresc şi sucit nu am vrut niciodată să fac interviu cu el? Nu-mi era suficient de simpatic. Poftim de vezi raţionament de om matur...). Daniel Barenboim, mă înclin!

Nu ştiu cât de mult iubeşte Radu Lupu Festivalul Enescu, dar Barenboim pare să răspundă la înflăcărarea publicului cu aceeaşi carte. Contra ovaţii tunătoare (m-au trecut fiorii la un moment dat azi şi am fost mândru de publicul nostru) oferă bis-uri cu generozitate, zâmbete, glume, dar, mai presus de ele, o excelenţă, o clasă a actului muzical a lor, a celor foarte puţini care, ajunşi la desăvârşirea tehnică, îşi permit să amprenteze muzica lui Mozart sau a lui Verdi cu pecetea lor originală. Cele două piane au sporovăit ca două prietene într-o dimineaţă de vară, şi-au spus secrete la asfinţit de soare şi au complotat complice, Barenboim mai zglobiu, Lupu mai grav, în acea simplitate perfectă care e cheia de boltă a muzicii lui Mozart. Suita de bis-uri ale aceluiaşi compozitor a încheiat o primă parte pe care păcat că o vom păstra doar în memoria destul de volatilă, dat fiind că pianistul român a refuzat orice prezenţă a vreunei camere de filmat.

Cele Patru piese sacre de Verdi le-am simţit ca pe un preambul pentru un alt concert care se anunţă memorabil: Requiem-ul verdian, cu Antonio Pappano, ansamblurile de la Accademia di Santa Cecilia şi un careu de solişti din elita operistică mondială. Un mare plus pentru vocile bărbăteşti din Corul Filarmonicii "George Enescu" (au colorat când cu delicateţe, când cu tuşă viguroasă polifoniile dezbrăcate de veşmânt orchestral) şi pentru Laura Chera, curajoasă în finalul Te Deum-ului.

Cele două preludii din Traviata au fost magistral interpretate, într-o acurateţe tedescă în perfect melanj cu o emoţie pur italiană. În primul, Barenboim a reţinut elanurile impetuoase din frazele generoase ale coardelor, păstrând sonorităţi aproape confesive, în pandant cu următorul. Acesta a evitat îngroşarea efectului elegiac şi a păstrat aceeaşi notă de tristeţe reţinută, mocnită, cu atât mai înduioşătoare.

Pentru cine nu a fost cucerit de cele două fragmente din iconica lucrare a lui Verdi (mai rămăsese cineva rezervat în faţa bucuriei lui Barenboim de a oferi?), spectacolul a venit cu uvertura de la Vecerniile siciliene, condusă galopant, reliefat şi precis către triumf. O Sală a Palatului plină-ochi, în picioare, zâmbete dezlănţuite, suflete în ochi.

Cuvinte mari astăzi? Barenboim este mare. A fost MINUNAT.