Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (3.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Clasă! Mi-era dor de o orchestră americană la Festival, dar nu de asta am adorat concertul din seara asta. Îi mai văzusem pe cei din Pittsburgh Symphony Orchestra sub bagheta lui Manfred Honeck şi la Salle Pleyel din Paris, toamna trecută, în 2012. Ştiam cât suflet pun în interpretare, ştiam că mănâncă muzica pe pâine, ceea ce se simte instantaneu în sală. Ştiam că sunt generoşi cu bis-urile, cum s-a întâmplat şi azi. Atunci după Simfonia din Lumea Nouă de Dvorak, acum după a V-a de Şostakovici. Ceea ce poate că uitasem şi mi s-a revelat azi din nou a fost excepţionala viziune a lui Manfred Honeck. Servit de un ansamblu orchestral parcă format din solişti (ce suflători, ce percuţie, ca să nu mai vorbesc de concert-maestru!), austriacul a condus colosala simfonie - când aeriană ca o umbră abia irizată de ceaţă, când bazaltică precum un tanc. A CONDUS-O şi nu s-a lăsat strivit de forţa răvăşitoare a muzicii. Strivit am fost eu (şi poate, ca mine, alţii în sală) de precizia diamantină a fiecărei fraze, a fiecărui sunet, care a exaltat, deloc paradoxal, un freamăt impetuos, aproape organic. Muzica lui Şostakovici nu e chiar cea mai uşor de ingerat. Honeck şi Pittsburgh Symphony au transformat-o în spectacol vizual, în concentrat de emoţie nedisimulată. Au fost fabuloşi!

Ce sarabandă de bis-uri, ce display de forţe... Bag mâna în foc că ar mai fi putut cânta o noapte întreagă şi ar fi făcut-o din ce în ce mai bine! Ce public cucerit!

Concertul nr. 1 pentru pian de Ceaikovski e una dintre acele partituri care mă transpune aproape instantaneu, de la primele măsuri. Nu pentru că e arhicunoscut, nu pentru că e tema muzicală a unui film interesant făcut după o carte remarcabilă (Misery, de Stephen King), ci pentru că mă plasează într-un timp istoric şi spiritual al trăirilor exaltate, al figurilor înflăcărate şi al patimilor devastatoare, pe care ne-am obişnuit să îl numim Romantism.

Mi se pare că se vorbeşte mai mult de rochia scurtă a Yujei Wang (foarte stylish, de fapt) decât despre vigoarea ei aproape masculină în faţa claviaturii, îngemănată cu o delicateţe soră cu inefabilul. Şi ce dacă face nişte reverenţe un pic dezarticulate? Şi ce dacă arată neo-emo-Yohji Yamamoto-manga? Haideţi să ciufulim cocurile anacronice şi îmbâcsite de fixativ, să renunţăm la tocurile din obligaţie, să răspundem negrului universal şi să ne amintim anul de graţie în care trăim. Şi să ascultăm muzica.

Ce concert, doamnelor, domnilor! Dacă Festivalul va păstra acest nivel instaurat în ultimele două seri, îmi prevăd un final de septembrie răguşit, ceva mai slab şi cu o musculatură a braţelor intens tonifiată!;-) Aş fi fericit. Am fi.