Tom à la ferme sau Xavier Dolan se decide să crească - Festivalul de film Veneţia, 2013

De când a luat pe sus circuitul festivalurilor de film la doar 20 de ani, criticii de film nu contenesc să vorbească despre Xavier Dolan ca despre o revelaţie. Astfel că nici nu e de mirare că nu se simte luat în serios. A fi considerat un copil-minune trebuie să fie flatant, dar de acum probabil că îşi doreşte mai degrabă ca cei ce îi văd filmele să le admire pentru ceea ce sunt, fără a lua în considerare vârsta regizorului. Dolan oferă destule motive de admiraţie. Este, poate fi spus, aproape un pionier al hispterismului vintage atât de comun astăzi (mai ales în scurtmetraje). Are o estetică foarte senzuală, o predilecţie pentru o paletă de culori caldă şi pentru o coloană sonoră omniprezentă, ca o puternică reverberaţie a trecutului. Poveştile pe care le spune sunt pline de angoase şi suferinţe adolescentine, cu tente melodramatice. Toate acestea au ajuns să construiască un stil în doar câteva filme. În plus, felul în care abordează teme gay oferă un nou tip de viziune asupra acestora - dacă în alte filme accentul se pune pe latura socială, pentru Dolan primează emoţiile, sentimentele şi corporalitatea. Cu excepţia filmului său anterior, Laurence Anyways, interpretarea chiar de către regizor a rolului principal a fost, de asemenea, un element specific.

Acum, însă, Xavier Dolan a decis să purceadă într-o misiune de a se maturiza ca regizor pentru oricine are ochi de văzut. Cel mai recent film al sau, Tom à la ferme, îl plasează într-o companie selectă, dar, în acelaşi timp, o competiţie acerbă cu regizori consacraţi în secţiunea principală a festivalului de la Veneţia 2013. Prin povestea sa despre un băiat de oraş ce se izbeşte de viaţa grea de la fermă, unde are de confruntat prejudecăţi mult mai adânc înrădăcinate decât în mediul urban, regizorul ia de coarne taurul filmului de gen, în acest caz, thriller. Câştigarea luptei cu taurul însă, e o altă poveste. Nu s-ar putea spune că filmelor sale anteriore le lipsea un colaj de surse de inspiraţie, dar ceea ce face din acest film intră în aria pastişării maeştrilor genului. Un exemplu la îndemână este scena în care Tom aleargă printr-un lan de porumb cu frunzele uscate şi tăioase, amintind de Hitchcock. În plus, jonglează cu întreg arsenalul de colţuri întunecate, umbre, fete fără chip, şi, mai presus de toate, muzică. Ea este omniprezentă, dar păstrează poate prea puţin din atmosfera de nostalgie şi melodramă, optând în schimb pentru sunete fie foarte ascuţite, fie foarte joase care să accelereze bătăile inimii şi să provoace fiori pe şira spinării.

Efectul lor, însă, nu reuşeşte să fie decât unul artificial. Empatizarea cu personajele e făcută dificilă. Construcţia suspansului e, de asemenea, imperfectă din cauza dorinţei regizorului de a bifa cât mai multe puncte pe lista cu mecanisme specifice unui thriller. Xavier Dolan cel din J'ai tué ma mère şi Les amours imaginaires se regăseşte aici, parţial, doar în propriul joc actoricesc în rolul lui Tom. Deşi este ceva mai degrabă specific stilului său, percepţia este una de discordanţă cu tot restul. Cu toate acestea, Tom à la ferme este potenţial un film ce ar putea ajunge la un public semnificativ mai mare decât cel al celorlalte filme ale sale. Totuşi, Dolan nu ar trebui să se simtă împins să îşi abandoneze propriul Neverland. Adolescentul încă viu în mulţi dintre noi şi-a păstrat apetitul pentru poveştile lui de dragoste angoasante.