Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (5.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Din doi s-au făcut unul. Una, mai precis. Violeta Urmana, caldă, amuzantă, receptivă, monumentală. Una dintre cele mai importante cântăreţe ale lumii. Nu pot să-i spun "soprană", nu pot să îi spun nici "mezzo". De mai mulţi ani, Urmana serveşte ambele tabere şi o face în maniera ei: mereu elegantă, mereu la adăpost de riscuri, cu prestigiul vocii ei capabile de nuanţe infinitezimale, dar şi de torente incandescente, aproape devastatoare. Violeta Urmana - probabil singura cântăreaţă astăzi care face să coexiste Norma cu Adalgisa, Eboli cu Amelia, Turandot cu Amneris, Lady Macbeth cu Brünhilda, Leonora cu Isolda, Ifigenia cu Aida. O figură uriaşă a liricii şi, în ceea ce priveşte strict cântăreţii de operă, cel mai important oaspete al Festivalului 2013.

Sâmbătă va cânta, probabil pentru ultima dată în carieră, Tove din Gurre Lieder de Schönberg. Un rol scurt, de puţin peste 10 minute, inimaginabil de dificil, după cum afirmă, unde trebuie să înfrunte o forţă orchestrală înfricoşătoare. Promite o implicare totală şi, atenţie, spectatori din primele rânduri!, bijuterii opulente, scânteietoare şi negreşit veritabile. În aceeaşi notă: o privire verde-albastră cuceritoare, à la Virginia Zeani.

Urmana era primul motiv pentru care voiam să merg la Gurre Lieder. Cel de-al doilea, unul dintre foarte marii dirijori de operă ai ultimei decade, Bertrand de Billy, a abzis. Informaţia este oficială. Motivele şi explicaţiile încă nu sunt, aşa că ne vom rezerva dreptul de a broda pe marginea lor abia când vom şti întocmai ce şi cum. Înlocuitorul lui este Leo Hussain. Ne-am trezit în situaţia fără precedent de a strânge lumini şi stative şi de a pleca de la filmare după ce tocmai ajunseserăm. Se întâmplă... Bine măcar că rămâne concertul în picioare.

Am ascultat prima dată Simfonia cu orgă de Saint-Saëns pe cel dintâi disc cumpărat de pe Amazon. Chicago Symphony Orchestra şi Daniel Barenboim. Luasem înregistrarea mai mult pentru Bacchanala din Samson şi Dalila, pe care, în acea perioadă, o ascultam obsesiv şi comparam frenetic variantele. Simfonia m-a izbit în moalele capului ca şi când m-aş fi lovit de turla unei catedrale gotice. Mereu mi s-a părut că orga, intercalată într-o lucrare simfonică, face ca muzica să transcendă spre o dimensiune supraomenească (aşa cum se întâmplă şi în simfonia cea mai dragă mie, Manfred, de Ceaikovski). Simbolica acestui instrument atât de special (aţi văzut la Cameron Carpenter că orga e aproape o instituţie), rar în repertoriul simfonic, te conduce imediat către sacralitate. Cu Thierry Escaich solist, Orchestre de Paris, sub bagheta lui Paavo Järvi, a continuat şirul succeselor din zilele trecute. Poate că nu a avut fineţea sunetului Staatskapelle Berlin şi nici pofta de culoare a muzicienilor din Pittsburgh, dar a demonstrat rigoare, omogenitate şi acurateţe, strunită de un dirijor prin nimic spectaculos, dar complet eficient.