Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tineri la repetiţii cu Christian Zacharias şi Orchestre de Chambre de Lausanne la Festivalul Enescu, 2013


septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se anunţa o zi aproape banală, standardizată. Cu aceleaşi proteste parcă interminabile şi monotone prin toate zonele importante din Bucureşti ori cu alte evenimente zgomotoase, cu volumul mult prea tare, corturi, mese, scaune de plastic şi pungi în vânt.

Mă duceam la repetiţia Orchestre de Chambre de Lausanne de la Ateneu. O repetiţie este o repetiţie, cât de fenomenală ar putea să fie? Oamenii sunt degajaţi, comozi şi repetă alături de dirijor unele segmente mai importante, poate mai dificile.

Am aşteptat la intrarea în Ateneu. Muzicienii elveţieni treceau pe lângă mine cu instrumentele lor, fiecare zâmbind şi salutând - ceea ce mi se părea puţin ciudat dat fiind faptul că în Bucureşti nimeni nu te salută sau îţi spune Bună ziua nici măcar la locul de muncă. Însă ei o mai făceau şi cu zâmbet. Era un prin semn, de fapt, că oamenii ăştia nu prea fac parte din cei de rând!

Copleşitor, ca de fiecare dată, prin structura şi istoria lui, Ateneul aproape că îţi taie răsuflarea şi te obligă la alt ritm, la altă gândire şi potrivire cu sufletul.

S-au hotărât, la un moment dat, să înceapă repetiţia pentru a o putea săvârşi la timp. Dirijorul, Christian Zacharias, a apărut şi el, într-un tricou foarte lejer şi cu o atitudine sprinţară. Eram obişnuit cu dirijori "cu greutate", cu o solemnitate care îşi făcea simţită prezenţa cu fiecare pas ori privire aruncată vreunui instrumentist neaşezat pe atât de bine pe cât ar fi trebuit.

Avea mâinile goale. Nu a stat deloc pe gânduri, a anunţat bucata ce urma a fi repetată şi a început! Totul era foarte lejer. Foarte lejer. Mâinile lui goale tăiau aerul şi făceau muzica. Apoi tot corpul lui intra în acest dans cu aerul şi muzica pe care părea că el o compunea chiar în momentul acela. El însuşi era muzica perfectă care se auzea nestingherită de microfoane sau boxe în Ateneu, cu toate intensităţile ei fine, minuscule, care îi ieşeau prin ochi, prin sprâncene, prin buze şi prin degete, sau chiar prin braţe şi prin trunchi. Era fabulos şi fascinant! Era ca o vrajă! Te cuprindea, te subjuga şi te făcea pe nesimţite să-ţi placă indiferent de unde veneai, de ce limbă vorbeai sau de ce culoare ai fi fost.

A repetat scurt anumite pasaje care păreau mai dificile în execuţie şi intensitate. Însă în acelaşi timp emana o energie care cuprindea muzicienii şi apoi se răspândea în sală. O energie ciudată, plină de încredere şi lejeritate. Pe cât de complicate erau pasajele repetate, pe atât de mare lejeritatea în execuţia lor. Muzicienii trăiau o stare de absolută normalitate în a se afla acolo cu toţii, zâmbitori, cu o muzică atât de bună. Iar toată starea asta venea de la dirijor, el impusese starea şi era cel care o crea şi o menţinea. Cu fiecare privire plină de siguranţă, încredere, dar şi zâmbet şi ghiduşie aruncată muzicienilor, sau fiecare semn făcut pentru introducerea vreunui instrument. Iar, uneori, însă nelipsite, gesturi mici, discrete, aproape neobservate de ceilalţi, care erau adresate ca mulţumire şi satisfacţie vreunui muzician anume. Pe rând, fiecăruia! Nici unul nu era lăsat de-o parte, fiecare se simţea parcă privilegiat.

Eram curios să aflu dacă la concert vor cânta ca în repetiţie unele pasaje care necesitau şi cereau o intensitate puţin mai mare şi mai puternică. Până la urmă, repetiţia e repetiţie.

Nu cu mult, însă intensitatea în timpul concertului a crescut, aşa cum poate era de aşteptat. Însă energia dirijorului, de această dată într-o cămaşă simplă, neagră, a fost şi mai mare şi parcă de o altă culoare. Emana plăcere! Plăcere pentru el şi pentru ceea ce face. O făcea cu plăcere pentru el, nu pentru publicul din spatele lui. Iar lucrul ăsta se amplifica în sală cu fiecare gest al său făcut spre orchestră. Era adevărat, era pur! Şi cu toate astea, ceva inexplicabil te atrăgea atât de mult spre el şi nu te puteai opune. Atât de multă lejeritate, cu atât de multă plăcere.

Timpul a stat în loc. Nimic dincolo de zidurile Ateneului nu mai exista. Lumea era bună, frumoasă, cu atât de multe parfumuri ale doamnelor şi domnişoarelor care te mângâiau din toate părţile. Nimeni nu vroia să se mai oprească din aplaudat. Nici eu nu mai vroiam să mă opresc. Parcă toată sala aia vroia să facă mai mult, însă nu putea decât să aplaude. Şi atunci o făceau fără să se mai oprească, pentru că nu puteai măsura cumva ceea ce s-a întâmplat în seara de 14 septembrie 2013. Cum să spui, cum să explici sau să arăţi? Cum să povesteşti? Simţeai! Priveai şi zâmbeai! Nu mai gândeai, nu mai respirai, erai doar suflet! Erai ca o muzică! Aceea muzică!

Nu ştiu cât era ceasul când am plecat la final de acolo. M-am uitat la ceas, probabil din instinct, dar nu l-am văzut. Eram plin de energia lui. Şi parcă de lejeritatea lui, care pentru noi se transforma într-o lejeritate de a trăi!

Sublim şi de nepreţuit! Amintiri şi priviri surprinse care spuneau mai mult decât 1.000 de cuvinte, şi care vor dura pentru toată viaţa!

Un Aer, o Energie, o Lejeritate - Christian Zacharias...!


Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer