Impresii, nuanţe, notiţe. Jurnal de Festival Enescu, 2013 - Primele cinci zile de muzică

Au trecut allegro 5 zile de festival. De la prezenţa mult aşteptată şi îndelung aplaudată a duo-ului Daniel Barenboim - Radu Lupu în seara inaugurală (1 septembrie 2013), până la interiorizata interpretare a concertului de Britten de joi, 5 septembrie 2013, a tinerei violoniste nordice Vilde Frang, cel mai important eveniment cultural organizat de România îşi merită cu prisosinţă renumele. Şi cheltuiala, până la ultimul bănuţ.

Original şi de neuitat al patrulea concert beethovenian la deschidere, interpretat visător de Radu Lupu. Dar ca şi în dialogul mozartian din a doua seară (2 septembrie 2013) am simţit pe pielea noastră de ce acustica Sălii Palatului e cel mai rău lucru posibil care ni se întâmplă. Faptul că n-avem la Bucureşti o sală de concert apropriată actului muzical e însă cumva bizantin asumat, în dulcele stil românesc. Bizar, ne amintim de acustica locului bântuit de fantomele plenarelor ceauşiste doar când un Mehta, un Barenboim sau un Gergiev declară că locul n-are nici o legătură cu o sală de concerte. Şi atunci, începe corul lamentărilor, explicaţiilor şi promisiunilor, din toate părţile. Care durează însă doar până Mehta, Barenboim sau Gergiev pun piciorul pe scara avionului.


Tot pe 1 septembrie 2013, în presa de la Bucureşti au trecut aproape neobservate concertele Romanian Brass dirijate de Adrian Petrescu la Dorohoi, în grădina de vară şi la casa natală enesciană din Liveni. Păcat, ar fi fost un excelent prilej pentru punerea degetului pe rana deschisă care este casa Enescu de la Mihăileni, la doar 35 de kilometric distanţă de Dorohoi. Locul în care a copilărit George Enescu şi unde şi-a scris Simfonia concertantă pentru violoncel (1901) este astăzi într-o teribilă stare de degradare. Devenită într-o vreme depozit pentru cartofi, casa care a aparţinut bunicilor după mamă ai compozitorului şi care ar fi trebuit de mult să fie un veritabil memorial, e inexistentă pentru autorităţile locale şi naţionale şi se află într-o teribilă stare de degradare. Iarăşi bizar, în România subiectul nu există. Şi dacă nu ar fi superba campanie dusă de la Viena de pianista Raluca Ştirbăţ, nu ar vorbi chiar nimeni de Mihăileni.


Luni, 2 septembrie 2013, Arcaheus-ul lui Liviu Dănceanu îmi reaminteşte că a devenit un clasic al creaţiei contemporane. Nu ajung la Side by Side, concertul care reuneşte Camerata Regală şi membrii ai Pitsburgh Symphony Orchestra. Mi-ar fi plăcut să-l văd pe tînărul Vlad Vizireanu, un dirijor care trăieşte în State şi despre care se spune că promite mult.

Emoţionantă partea doua a simfonicului de seară, cu testamentul verdian din cele Quatro pezzi sacri, în care corul Filarmonicii "George Enescu" pregătit de Ion Iosif Prunner a fost la înălţime. Daniel Barenboim n-a mai făcut greşeala să-i aşeze în spaţiul vidat al balconului Sălii Palatului, ca la ediţia 2011 în Simfonia "Dante". Efectul dramatic al momentelor corale sacre emoţionează deopotrivă audienţa şi dirijorul, chipul lui Barenboim e deplin transfigurat. L-am mai văzut aşa doar în înregistrările cu concertele brahmsiene sub bagheta lui Celi şi atunci când dirijează Bruckner. Tot ziua a doua de festival consemnează momentul unic şi delicios în care Daniel Barenboim, furat de jocul dialogat al bisului mozartian care urmează Concertului 10 pentru două piane - sau de cântul lui Radu Lupu? - uită să-şi dea pagina! Încurcătura e de-a dreptul savuroasă, şi orice s-ar spune, nu, un pianist-dirijor de talia lui Barenboim chiar nu are nevoie de une tourneuse de pages!


Se scrie şi se vorbeşte mult despre Festival. Şi foarte la superlativ, frate! Lucru îmbucurător pe de-o parte, dar adjectivele au devenit epitete, hiperbola e la ordinea zilei, panegiricul e obişnuinţă, iar exaltarea, fel principal în meniul zilnic... Chiar dacă e cumva de înţeles, gândindu-mă la stagiunile româneşti şi excitarea adusă de numele prezente la Bucureşti în acest început de septembrie, puţină măsură n-ar strica. Părerea mea!


În 1923, la întoarcerea din primul său turneu american în care a dirijat The Philadelphia Orchestra şi NYPO, întrebat ce le lipseşte orchestrelor americane, Enescu răspunde: 100 de ani! A treia seară a ediţiei 2013 a Festivalului "George Enescu", 3 septembrie 2013. îl contrazice, edificîndu-ne că cel puţin Pittsburgh Symphony Orchestra a recuperat în doar 90. Sub teutona conducere muzicală a lui Manfred Honeck, care mărturiseşte într-un interviu acordat ziarului Festivalului că ansamblul său a devenit de fapt unul... european! A cincea de Şostakovici, o revelaţie cu PSO, care deşi nu e în Big Five , topul orchestrelor americane, este una dintre cele mai bune orchestra simfonice auzite la Bucureşti în ultimii ani.

Despre Yuja Wang, prefer să mă abţin, şi nu, nu e vorba aici de ţinuta de concert a tinerei chinezoaice aplaudată pînă la epuizare de un public înnebunit de galopul degetelor de oţel a mult preavirtuozei pianist. Şi dacă oricine are dreptul să se îmbrace cum vrea, mai ales la 26 de ani, pentru mine diferenţă între gimnastică şi pianistică a fost mai mult decât evidentă. Despre aplauze indiferent de ce şi cum s-a cântat, despre iarăşi nelipsiţii ciudaţi şi nelipsitele ciudăţenii ale sălilor de concert româneşti dar şi neapărat şi despre mania obsesivă a bisurilor la publicul nostru, într-o notiţă viitoare.

La Timişoara, Filarmonica "Banatul" dirijată de Radu Popa intră în seria concertelor din ţară cu pianistul Matei Varga într-un program cu muzică nouă. Sunt nerăbdător să-l văd la Bucureşti.

Pe lângă concertul din seria New Generation al ansamblului IConArts dirijat de promiţătorul ieşean Gabriel Bebeşelea şi conferinţele de la Conservator - rezervate hai să recunoaştem, doar iniţiaţilor - ziua a patra, 4 septembrie 2013, e ca-n inversul bancului din timpul războiului rece, cu americanii care au scris Coca-Cola pe luna vopsită în roşu de ruşi. National Philarmonic of Russia, sub bagheta ex-violonistului Vladimir Spivakov cu un program Enescu - Chausson - Saint-Saëns - Rahmaninov mă face să compar involuntar două continente, cu tot ce au mai bun acestea în domeniul aparatelor simfonice. Solistul serii, Sergey Dogadin, cel care studiază acum la Köln cu Mihaela Martin, e foarte aproape de a ajunge la nivelul idolilor săi, Vengerov & Repin, chiar dacă e născut doar în 1988!


Despre violonista Vilde Frang şi National de France & Paavo Järvi, pentru mine cea mai emoţionantă întâlnire muzicală de până acum la actuala ediţie a Festivalului Enescu, în cea de-a cincea zi, foarte curând, într-o altă viitoare notiţă. Şi bineînţeles, şi despre Filarmonica din Iaşi.

Au trecut 5 zile de festival, contrapunctate cu 5 zile de proteste, bonus înfiorătoarea poveste a băieţelului omorât de maidanezi. Nu, nu merg la nici un fel de proteste. Aştept de 2 (doi!) ani serile astea!


Pe 6 septembrie 2013, zi plină care pune implacabil la încercare orice meloman: de ales între premiera unui nou Otello, la ONB, în regia Verei Nemirova şi sub conducerea muzicală a canadiencei Keri-Lynn Wilson, cu Marius Budoiu, Iulia Isaev, Ştefan Ignat şi Cristian Mogoşan în distribuţie şi un simfonic Enescu-Prokofiev la Sala Mare a Palatului. Cred că e de văzut neapărat prima simfonie enesciană, cu acelaşi energic Paavo Jӓrvi la pupitrul National de France. Iar întâlnirea cu Vivaldi din ciclul nocturn de la Ateneu cu Europa Galante şi Fabio Biondi va fi cu siguranţă un regal baroc. În program acestui "Ferrari al muzicii baroce italiene" se află şi uvertura la Ercole su'l Termodonte, operă inedită a violonistului şi compozitorului veneţian, înregistrată la Virgin Classics în 2010 cu Philippe Jaroussky, Joyce DiDonato, Romina Basso, Rolando Villazon, Vivica Genaux. Şi Craiova a intrat tot pe 6 septembrie 2013 în hora concertelor din ţară cu un program cuceritor Rossini - Mozart - Dvorak în care orchestra simfonică a Filarmonicii "Oltenia" sub bagheta olandezului Theo Wolters i-a avut ca solişti pe Liviu Prunaru şi violistul Ceciliu Ovidiu Işfan.

Oriunde aţi fi, bucuraţi-vă de muzică! Aici: enescu.tvr.ro.