Cronică nu atât de scurtă, însă, încât să nu pomenesc de marele Antonio Pappano, care, abia aterizat pe pământ românesc, a venit val-vârtej la Sala Palatului, ca să onoreze interviurile pe care le avea programate. După un drum obositor, după un maraton muzical care l-a purtat în ultima lună de la Salzburg la Londra şi apoi la Roma, iată-l pe dublul director muzical (Royal Opera House Covent Garden şi Accademia di Santa Cecilia) din nou la Bucureşti. Cu toţii avem vii în memorie cele două seri epocale de la Festivalul George Enescu 2011, când, alături de acelaşi ansamblu roman, cu Denis Matsuev şi Hélène Grimaud (ah...) solişti, Pappano a subjugat un Bucureşti meloman cu arderea sa încandescentă. Au fost bis-uri, au fost ovaţii, a fost delir la Sala Palatului. Nu am niciun dubiu că şi în 2013 va fi la fel.
Aceeaşi pasiune se simte şi în felul în care Pappano vorbeşte despre muzică. Sfidând oboseala, cu italiana lui delicioasă, cu tuşe englezeşti, cântă, fredonează, murmură, exemplifică şi încearcă să explice ceea ce nu poate fi explicat: magia muzicii. E proaspăt întors de la Festivalul de la Salzburg, unde a dirijat Don Carlo. Verdi îi curge în vine, în această perioadă, ceea ce va fi mai mult decât evident în a doua seară, când va oferi, cred, cea mai memorabilă versiune a Requiem-ului auzită vreodată la Bucureşti (no offense, Riccardo Muti!)
Cronică, aşa cum spuneam, nu chiar atât de scurtă încât să nu reflectez, măcar pe câteva rânduri, la umanitatea artiştilor de top mondial, care fac să se rotească lumea în jurul lor, în antiteză cu unii artişti de top naţional, care... se rotesc în jurul nostru.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..