Avem o vorbă în redacţie, între colegi: "o iubim". "Îl iubim". Fără nicio altă explicaţie suplimentară. E vorba despre acele personaje care ne cuceresc imediat prin ceva anume şi care ne devin favoriţi pe termen lung. Dintre sutele şi sutele de nume ale vieţii culturale internaţionale cu care am avut de-a face, sunt nişte zeci bune pe care îi iubesc. Îi iubim. Ziua de ieri a fost marcată de doi dintre ei.
Am ajuns doar la partea a doua a concertului Accademia di Santa Cecilia/Antonio Pappano. Absent cu motivaţie, nu de la părinţi, ci de la Baroque Books & Arts, care au ales o seară caldă de toamnă pentru lansarea Dicţionarului din dragoste de vin de Bernard Pivot, tradus de subsemnatul. Am degustat poveşti şi reguli de bună cuviinţă faţă de vin, am filtrat nectarul zeilor prin istorii cu scriitori, podgorii şi nume de legendă şi, preţ de câteva ore, am fost prieteni cu poftă de viaţă şi ghes de taifas. Nu cred că poţi fi altfel în preajma lui Dan C. Mihăilescu. Îl iubim.
Am ascultat Simfonia din Lumea Nouă ultima dată în noiembrie 2012, la Salle Pleyel, cu Pittsburgh Symphony Orchestra şi Manfred Honeck. It\'s an all-time favourite, de la nuanţele pastel ale părţii a II-a ("Goin\' Home"), până la sinteza motivelor care evocă undele domoale ale Mississippi-ului oglindite, cum doar în muzică se poate, în apele Vltavei, din partea a IV-a. E, alături, de Rusalka, cea mai cunoscută creaţie a compozitorului-stindard al Cehiei şi, fără dubiu, cea mai iubită. O iubim şi pentru felul în care Pappano şi Accademia di Santa Cecilia au pictat-o aseară.
"Nimrod" a fost ca un cadou pe care l-am primit după o zi lungă şi plină. Doar şi numai această străfulgerare de inspiraţie genială cred că ar fi fost suficientă pentru a-i asigura un loc lui Edward Elgar în istoria muzicii. Dacă unii dirijori preferă să-i sublinieze efectele dramatice, printr-o exacerbare a timpanelor, Pappano şi muzicienii italieni ne-au oferit o lectură suavă, plină de reverie, în care frazele prelungi ale coardelor au urzit o împletitură parcă de vis şi noapte.
Finalul celebrissimului "Dans al orelor" din Gioconda de Amilcare Ponchielli a pus punct unei seri vrăjite, dominate de il grandissimo Antonio Pappano. Îl iubim.
Cred că am făcut în această zi cel mai caraghios interviu din toată viaţa mea, cu o Liudmyla Monastyrska posesoare exclusiv de limba rusă, cu un impresar metamorfozat ad hoc în translator depăşit de situaţie, cu un Marius-reporter când dezarmat, când amuzat şi cu singurii stropi de ploaie ai zilei căzuţi colac peste pupăză direct în capul nostru, pe terasa de la Hilton.
Ne-am dres apoi cu vreo 40 de minute în compania mezzo-sopranei Ekaterina Semenchuk, într-un exerciţiu de reverenţă faţă de România şi Enescu, presărat de episoade pe care nu te-ai aştepta să le cunoască un străin, despre cum Enescu îi cânta lui Luchian, de pildă. Ekaterina Semenchuk - o viitoare "o iubim".
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..