Oaspeţi la Festivalul Enescu, 2013: Filarmonica din München (partea a II-a)

Citeşte prima parte aici.

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, viaţa muzicală a Münchenului a reînceput practic de la zero. Partiturile şi instrumentele muzicale erau greu de procurat. Sălile de concerte Odeon şi Tonhalle au fost distruse de bombardamente. Din cauza lipsei de bani, s-a emis la un moment dat ideea incorporării filarmonicii în Radiodifuziunea Bavareză. Oricum, primul concert al perioadei postbelice a avut loc la Prinzregententheater. Eugen Jochum, căruia i s-a oferit postul de dirijor principal, a condus Uvertura Visul unei nopţi de vară de Mendelssohn (compozitor interzis în timpul dictaturii naziste), Simfonia nr. 40 în sol minor de Mozart, şi Simfonia a IV-a în fa minor de Ceaikovski. Până la urmă Jochum a preluat conducerea nou-înfiinţatei Orchestre a Radiodifuziunii Bavareze, iar filarmonica şi-a continuat drumul cârmuită de Hans Rosbaud.

"Melomanii cred că cel mai mare dirijor contemporan este Toscanini", spunea Francis Poulenc, şi continua: "Muzicienii ştiu că este Rosbaud." Un artist modest, Hans Rosbaud a început să readucă lucrurile spre normalitate. În afara operelor lui Beethoven şi Bruckner, maestrul austriac a promovat compozitori contemporani mai mult sau mai puţin cunoscuţi azi precum, Igor Stravinski, Dmitri Şostakovici (Simfonia a V-a în 1946 şi a VI-a în 1947, ambele prime audiţii în Germania), Paul Hindemith, Josef Haas, Wolfgang Jacobi, Karl Amadeus Hartmann, sau Hans Pfitzner. Această pasiune pentru muzica modernă s-a lovit însă de rezistenţa publicului. Ca o consecinţă, după doar după trei ani, Rosbaud a părăsit Münchenul pentru Baden-Baden, unde Radiodifuziunea Germaniei de Sud-Vest (Südwestrundfunk) i-a oferit toate condiţiile. În acei ani maestrul a condus şi un număr de lucrări de Marcel Mihalovici, trei din ele în premieră: Étude en deux parties pentru pian şi orchestră în 1951, Sinfonia partita op. 66 pentru orchestră de coarde în 1953 şi, la Zürich, Sinfonia variata op. 82 în 1960.

Succesor a fost Fritz Rieger începând cu 1949. Un Kapellmeister mult îndrăgit de public datorită preferinţei pentru repertoriul clasic şi romantic, Rieger a împins totuşi orchestra spre stagnare. Nivelul tehnic nu se compara cu cel al celebrelor ansambluri europene sau americane. Şi, deşi un bun profesionist, lui Rieger îi lipsea acea sclipire care îi separă pe marii artişti de cei competenţi. Din aceste motive, numărul turneelor şi a înregistrărilor discografice a fost limitat, iar orchestra aproape necunoscută în afara oraşului. Desigur, dirijori importanţi au apărut ca oaspeţi ai filarmonicii. Wilhelm Furtwängler, Karl Böhm, George Szell, Erich Kleiber, Georg Solti, şi Hans Knappertsbusch sunt doar câteva exemple. Dar cel care controlează destinul unei orchestre este directorul ei muzical.

În 1953 a fost dezvelit un nou auditoriu: Herkulessaal în palatul Residenz. Filarmonica din München şi Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze şi-au împărţit sala până în 1985.

Cu numirea în 1967 a lui Rudolf Kempe în ipostaza de director muzical, s-au obţinut din nou serviciile unui maestru de talie mondială. Un mare dirijor în epoca marilor dirijori, Kempe a fost din nou apreciat mai mult de experţi decât de publicul larg. A avut un repertoriu imens, de peste 700 de lucrări, dar astăzi este cunoscut mai ales ca un superb tălmăcitor al muzicii lui Wagner sau Richard Strauss. El a revitalizat imediat filarmonica şi a întreprins mai multe turnee. Ca o ironie, când în 1972 orchestra a trebuit să viziteze pentru prima oară Japonia, Kempe s-a îmbolnăvit iar locul său a fost luat de... Fritz Rieger.

Dar concomitent cu şefia Filarmonicii din München, Rudolf Kempe o mai deţinea pe cea a Filarmonicii Regale din Londra. A mai fost de asemenea un oaspete obişnuit al marilor orchestre cu care adeseori imprima discuri. Deci timpul pe care l-a dedicat Filarmonicii din München a fost din păcate limitat. Este adevărat că a efectuat un număr de înregistrări, dar nici integrala simfoniilor lui Beethoven, nici cea a lui Brahms nu au rămas referinţe interpretative. Preconizata integrală a simfoniilor lui Bruckner ar fi putut fi, dar a fost întreruptă de moartea neaşteptată a dirijorului în 1976. Cele două simfonii care au fost gravate, a IV-a şi a V-a, au rămas cele mai importante documente ale parteneriatului maestrului cu orchestra.

Căutarea unui nou lider a durat trei ani până când în 1979 Sergiu Celibidache a debutat într-un concert cu un program alcătuit din Uvertura operei Flautul Fermecat de Mozart, poemul simfonic Moarte şi transfiguraţie de Richard Strauss şi Concertul pentru orchestră de Béla Bartók. Deşi repetiţiile nu au fost lipsite de tensiune, succesul a fost imens iar lui Celibidache i s-a oferit atât conducerea filarmonicii cât şi postul de director muzical general al oraşului. Aşa cum spunea un ziarist, dirijorul a devenit "Marele Preot al Münchenului."

Iar transformările nu s-au lăsat aşteptate. Nu cred că am auzit vreodată un alt ansamblu care să fi sunat ca un singur instrument aşa cum a fost Filarmonica din München în timpul directoratului lui Celibidache. Poate că o orchestră sau alta să fi avut unii instrumentişti mai buni, deşi şi muzicienii lui Celi au fost de talie internaţională. Dar dirijorul insista ca artiştii să se asculte unii pe alţii şi să-şi cunoască atât punctele mai puternice cât şi cele mai slabe. De aici provenea această unitate incredibilă. Nu de puţine ori, îndeosebi în primii ani ai colaborării, ore întregi la repetiţii erau dedicate acordajului şi tehnicii respiraţiei. Şi dacă maestrul mai trecea uneori cu vederea una sau două note greşite - dar nu trei sau patru! - el era de neînduplecat în privinţa frazării şi a intonaţiei.

Unii au spus că Celibidache nu ar fi invitat mari dirijori ca oaspeţi ai filarmonicii. Lucru absurd dacă ne gândim că la pupitrul orchestrei s-au aflat Eugen Jochum, Günter Wand, Daniel Barenboim (care a apărut şi în ipostaza de pianist), Kurt Sanderling, Karl Richter, Zubin Mehta, Christoph von Dohnányi, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Carlo Maria Giulini, Neeme Järvi, sau Kurt Masur. Din numărul mare al instrumentiştilor celebri care au concertat, trebuie menţionat numele lui Arturo Benedetti Michelangeli, care anula des, dar niciodată un concert cu Sergiu Celibidache.

Turneele s-au înmulţit şi ele şi au cuprins majoritatea centrelor importante ale lumii, dar şi destinaţii noi precum America de Nord sau de Sud.

În 1985 Celibidache a inaugurat o nouă sală de concert, Philharmonie am Gasteig. Seara a început oarecum surprinzător cu Funeralii Muzicale de Heinrich Schütz, după care s-a executat Simfonia a V-a de Bruckner. Acustica este din păcate cel mult mediocră, deşi Celibidache, la fel ca şi unii oaspeţi cum ar fi Lorin Maazel, a ştiut să balanseze sunetele orchestrei. Dar alţi maeştri precum Leonard Bernstein, Seiji Ozawa, sau, mai recent, Simon Rattle, au deplâns condiţiile din auditoriu.

Celibidache a rămas astăzi apreciat ca unul din cei mai mari interpreţi ai muzicii lui Anton Bruckner (ciudat însă, înainte de a prelua conducerea Filarmonicii din München mulţi îl considerau un specialist în muzica franceză!) dar repertoriul său, deşi nu foarte mare în ultimii ani[1], a fost totuşi variat. Vom întâlni titluri neaşteptate la prima vedere, precum Missa în Si minor de Bach, una din versiunile preferate ale lucrării. Nici autorii contemporani, precum Harald Genzmer, Günter Bialas, sau Peter Michael Hamel nu au fost neglijaţi. Iar compozitorii Krzysztof Penderecki, Witold Lutosławski, Luigi Nono, sau Hans Werner Henze au dirijat operele lor, unele în primă audiţie.

Celibidache a decedat în 1996, iar în 1997 James Levine a fost numit dirijor principal începând cu stagiunea 1999-2000. A fost un caz de om nepotrivit la locul nepotrivit. Jimmy a fost şi mai este directorul muzical al operei Metropolitan din New York. Tot în acei ani, boala de la care încă nu s-a recuperat a dat primele semne, deci maestrul lipsea adeseori de la München. Iar orchestra avea nevoie disperată de o mână care să o ghideze după pierderea celui mai influent lider. Condiţiile economice şi politice nu au fost nici ele favorabile, oraşul traversând o perioadă de criză. A mai existat şi problema repertoriului deoarece Levine nu dirija muzica lui Bruckner. Acest imens gol a fost totuşi acoperit de dirijori oaspeţi, în special Günter Wand.

James Levine a avut, desigur, şi contribuţii pozitive. A acordat o primă importanţă lui Gustav Mahler şi creatorilor contemporani. Orchestra a fost invitată pentru prima oară la două festivaluri importante: BBC Proms şi cel de la Lucerna. A dirijat de asemenea un număr de opere în versiuni de concert: Moses und Aron, Fidelio, Parsifal.

Pare surprinzător, dar muzica de operă a fost prezentă de mult timp în programele filarmonicii. Fragmente din lucrările lui Richard Wagner au făcut mereu parte din repertoriu; un concert din 1913 a fost condus de fiul acestuia, Siegfried. Hans Pfitzner şi Pietro Mascagni au condus selecţiuni din operele proprii. În 1911 Der arme Heinrich de acelaşi Pfitzner a fost prezentată integral la Prinzregententheater.

În 1956, cu ocazia bi-centenarului naşterii lui Mozart a fost executată în versiune de concert La Clemenza di Tito, o lucrare rarissimă în acea epocă. În 1962 Filarmonica din München s-a aflat în fosa teatrului Cuvilliés pentru câteva spectacole cu Don Giovanni sub bagheta lui Joseph Keilberth. A fost începutul unei colaborări cu Opera de Stat a Bavariei care a durat până în 1982. În acest cadru au fost prezentate titluri precum Flautul Fermecat, Aida, Pelléas et Mélisande, Don Carlos, Julius Caesar, L'infedeltà delusa, Die Drei Pintos, sau Les vêpres siciliennes. În 1977 La vida breve a fost prezentată în versiune de concert cu Rafael Frühbeck de Burgos la pupitru. Tot în variantă concertantă au putut fi audiate Iris de Pietro Mascagni şi Die Bassariden de Henze, ambele în 1996. Iar în ultimii ani Christian Thielemann a condus Elektra şi Cavalerul Rozelor, şi avea planificată la un moment dat chiar tetralogia wagneriană Inelul Nibelungului.

Dar n-a fost să fie deoarece Thielemann a părăsit Filarmonica din München în favoarea Capelei de Stat din Dresda. Numit, cu mare fanfară, director muzical în 2004, Thielemann părea omul potrivit pentru a scoate orchestra din conul de umbră în care s-a aflat după moartea lui Celibidache. Punctul său forte este muzica lui Bruckner, Wagner, Richard Strauss, sau Pfitzner, gusturile sale concordând cu cele ale conservatorului public din capitala Bavariei. Şi într-adevăr, în primii ani dirijorul a insuflat orchestrei energia de care avea nevoie. Dar orgoliile au început să macine.

Orchestra i-a reproşat îndrăgitului (de către public) maestru că nu-i acordă importanţa pe care o merită. Thielemann era adeseori absent de la München, fiind un binevenit oaspete al marilor ansambluri - sau a celor care plăteau bine. În timpul verii prefera mai degrabă să dirijeze la Bayreuth decât să efectueze turnee la marile festivaluri. O altă discordie a fost problema înregistrărilor. Dirijorul a gravat integrala simfoniilor lui Beethoven şi poemul O viaţă de erou de Richard Strauss cu Filarmonica din Viena.

Pe de altă parte Thielemann a subliniat că orchestra a fost invitată anual la Festspielhaus Baden-Baden şi la Musikverein din Viena, şi a efectuat turnee în mari centre muzicale. Motivul pentru care dezidera divorţul este legat de faptul că dorea să aibă ultimul cuvânt asupra repertoriului şi asupra invitării dirijorilor oaspeţi, aşa cum o făcea şi Sergiu Celibidache. Această responsabilitate îi revenea însă intendantului Paul Müller, iar dirijorul nu era dispus să accepte situaţia.

Părerea mea este că Thielemann ura concurenţa, fie cea a lui Simon Rattle sau Daniel Barenboim (aşa cum s-a petrecut la Berlin), fie cea a lui Mariss Jansons, şeful mai bine cotatei Orchestre a Radiodifuziunii Bavareze. A profitat de conflict pentru a sări gardul la Dresda. Capela de Stat este un ansamblu cu o mare tradiţie, singura de talie internaţională din oraş, şi care în acelaşi timp este şi orchestra operei, una din pasiunile maestrului.

Ca o soluţie interimară, Lorin Maazel a fost numit dirijor principal. Maazel este desigur un superb profesionist care garantează menţinerea unui standard ridicat. Din 2015 Valery Gherghiev va prelua conducerea muzicală. Nu cred că este cea mai inspirată alegere deoarece prima, şi de fapt singura iubire a lui Gherghiev este teatrul Mariinksy. Iar Filarmonica din München are nevoie de un lider puternic şi devotat.

Doar un singur lucru am de adăugat faţă de biografia oficială a lui Semyon Bychkov, dirijorul concertului de la Bucureşti. Faptul că a început colaborarea cu Filarmonica din München de pe timpul directoratului lui Celibidache.

Închei trecând în revistă alţi muzicieni români care au cooperat cu orchestra: Ileana Cotrubaş, Ruxandra Donose, Dan Grigore, Alexandru Ioniţă, Radu Lupu, Cristian Mandeal, sau Ion Marin. Lorenz Năsturică-Herşcovici este unul din concertmaeştrii filarmonicii, iar Dorin Marc a fost şeful partidei de contrabas pe timpul directoratului lui Celibidache.

Exemple muzicale:

Fritz Rieger: selecţiuni din opera Flautul Fermecat de Mozart. Cu Fritz Wunderlich în rolul lui Tamino, Hermann Prey în rolul lui Papageno, Hildegard Hillebrecht, Dagmar Naaff şi Ira Malaniuk în rolul celor trei dame. Înregistrare dintr-un spectacol de la Teatrul Naţional din München din 26 iulie, 1964.