Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (14.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Nu am fost la niciun concert azi, dar am avut şansa unei repetiţii de Walkyria cu Marek Janowski şi Rundfunk Sinfonieorchester Berlin. O oră în care muzica lui Wagner a trecut ca un torent de munte peste mine, lăsând în urma ei întrebarea retorică: "Oare cum arată mintea din care a izvorât o asemenea saga armonică?" Orchestra gigantică are în Janowski un stăpân ferm, excelent pregătit, dar, pe lângă bogăţia de culori şi de motive, Walkyria excelează în personaje-voci. Wotan al lui Egils Silins tună ca un talger de aramă, muşcător într-o germană perfectă. Torsten Kerl (Siegmund) are, în acelaşi timp, căldură şi incisivitate. Hunding al lui Günther Groissböck este, deopotrivă, un atlet pe scenă şi în sala de sport. Cât despre vocile feminine, am fost răsfăţat de Elisabeth Kulman, o talie de manechin de la care ultimul lucru pe care l-ai aştepta ar fi un glas ca o ploaie groasă de vară. Şi totuşi, Fricka ei e intens sculptată într-o voce somptuoasă şi ameninţătoare în acelaşi timp. E dezinvoltă, stăpână pe rol şi îndrăgostită de ceea ce face. Cea mai mare contopire cu partitura, cel mai mare abandon în faţa vrăjitoriei wagneriene l-am simţit la Petra Lang (Brünnhilde).

Fără doar şi poate mai ţineţi minte Lohengrin-ul de la Opera Naţională Bucureşti de acum doi ani. Demonica Ortrud de atunci, o pălălaie roşcată cu limbi de foc în gât, este astăzi o Brünnhilde tandră, lirică, aproape voluptuoasă, dezvelind o senzualitate a muzicii lui Wagner la care admit că nu mă gândisem până acum. Petra Lang însăşi arată ca şi când ar fi coborât din Valhalla: cu un halou de păr blond-roşcat, pielea albă ca laptele şi ochii albaştri ca gheaţa. Unul dintre cele mai frumoase interviuri pe care le-am făcut la această ediţie a Festivalului Internaţional "George Enescu". Am vorbit, evident, despre Wagner, despre ce înseamnă să cânţi absolut toate eroinele semnificative ale literaturii lui (cu excepţia Isoldei, dar, cine ştie...), despre impresari şi directori de teatru care, odată ce ai luat-o pe un drum, nu te vor mai lăsa să încerci şi lucruri noi în repertoriu - deşi o Tosca sau o Santuzza marca Lang ar fi o provocare, despre cerinţele specifice naratologiei lui Wagner, despre maeştri legendari (Dietrich Fischer-Dieskau, Astrid Varnay sau Ingrid Bjoner), despre Birgit Nilsson (cum altfel?), despre a nu mai cânta niciodată Amneris (!) din Aida, despre dirijori care te poartă pe aripi şi dirijori care te nimicesc. Mult am vorbit, însă, despre ce înseamnă să înfrunţi o orchestră copleşitoare, titanică, precum cea wagneriană şi să ieşi învingător de fiecare dată. Petra Lang este o asemenea învingătoare. Luni, 16 septembrie 2013 şi duminică, 22 septembrie 2013, la Sala Palatului, aveţi întâlnire cu una dintre cele mai autoritare zeiţe din Asgard.