Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (16.09.) - Festivalul Enescu, 2013

M-am dus la spectacolul Dracula al Companiei Vortice plin-ochi de aşteptări. Pe de-o parte, eram excitat de nişte vizualuri cum puţine mai văzusem, pe de alta eram extrem de curios să văd cum a fost tradusă în dans muzica fabuloasă a lui Wojcieh Kilar, dar, în primul rând, trepidam să aflu cum se transformă în spectacol cu substanţă unul dintre cele mai ofertante subiecte ale culturii de consum.
 
Am plecat destul de împărţit. Am fost martorul unor tablouri de o frumuseţe care îţi taie respiraţia, într-un spectacol el însuşi straniu, dar de o plasticitate fără cusur. Dacă vorbim de scenografie, lumini (extraordinare!), proiecţii, costume, concept, Dracula e o mare realizare. Nicicând kitschoasă, nicicând îngroşată, nicicând altfel decât ca un permanent cadru decupat dintr-o reclamă fină la parfum. Chiar şi intarsiile de contemporaneitate ale poveştii au tot atâta distincţie ca şi citatele atemporale. Când vine vorba de conţinut, însă, de o anumită profunzime despre care i-am auzit vorbind pe vecinii mei de rând, spectacolul păcătuieşte printr-o oarecare superficialitate. Pentru că nu sunt un ochi atât de antrenat într-ale dansului, nu am să pedalez foarte mult pe acest aspect, ci voi căuta să explic de ce, pentru mine, Dracula a fost, în primul rând, un omagiu... pentru alt Dracula.
 
E clar că, în momentul în care alegi ca şiră a spinării muzica lui Kilar, referinţa supremă este de la sine înţeleasă. Muzica este atât de frumoasă şi de conotată, încât nu te poţi duce cu gândul decât acolo: la Bram Stoker's Dracula de Francis Ford Coppola (de fapt, cel mai puţin Bram Stoker's dintre toate ecranizările). Din acest punct de vedere, în primele douăzeci de minute, am fost destul de confuz. Am salutat un prim tablou în care am intuit un Renfield sau un Jonathan Harker contemporan, adus în pragul nebuniei. Nu am înţeles, însă, o dilatare inutilă a momentului succesiv, cel al mireselor lui Dracula, cărora adaosul unor voice-over-uri sumare (kiss... white flesh...) nu le-a conferit decât redundanţă. Ar fi interesant de ştiut de ce, dacă tot s-au obţinut drepturile pentru muzica originală din film, s-a optat pentru inserturi vorbite dintr-o altă peliculă? Mă gândesc că ar fi fost mult mai provocator, mai pervers şi mai rafinat să auzim inclusiv citatele în română, atât de controversate şi întoarse pe toate părţile la momentul apariţiei filmului lui Coppola, acum 20 de ani. Mi-a spulberat orice urmă de circumspecţie tabloul pe care îl consider pivotul central: cel al prezenţei feminine (Lucy-Mina-Dracula himself / herself) într-o somptuoasă rochie roşie, manevrată abil, astfel încât sugestia este a unui corp, a unui eu dominat de o forţă venită dintr-o altă lume. Mi s-a părut o reverenţă cum nu se poate mai graţioasă faţă de una dintre scenele cheie ale filmului: cea a actului de vampirism propriu-zis dintre Dracula şi Mina Harker (răvăşitor de erotic), în care ea suge din vena deschisă în pieptul mortului viu. Ochii limitaţi ai pământenilor (intraţi în cameră) nu văd decât un corp feminin în extaz, răstignit în văzduh, îmbrăţişând nimicul, într-un schimb emoţional imposibil de perceput.
 
M-a amuzat şi mi s-a părut oportună şi translatarea poveştii în prezent, ca dovadă a faptului că Dracula este, cel mai adesea, nu neapărat eroul romantic al literaturii gotice, ci o caricatură a lui însuşi şi a societăţii care l-a redus la aşa ceva: fie un chef ifosat, fie tiranul din finalul spectacolului. Mi s-a părut subtil permanentul balans între ego-ul masculin şi cel feminin al vampirului, într-o inversare de roluri făcută cu cap. M-a fermecat scena de dragoste, potrivită pe unul dintre cele mai tandre fragmente din toată literatura muzicală de film. M-am bucurat că un alt crâmpei esenţial din partitura lui Kilar, "Furtuna" (magistral redat în film) a beneficiat de o cu totul altă lectură. Neatingând ceva ce este, în felul lui perfect, elogiezi şi, în acelaşi timp, propui un nou punct de vedere care se poate face clar auzit. Coppola a ales să zugrăvească această parte extrem de dramatică cu o bogăţie de mijloace care te duc cu gândul la cel mai pur manierism, într-un fel de palimpsest post-romantic aproape deranjant de somptuos (mai ţineţi minte cadrul cu Lucy Westenra, diabolic de sexy, înaintând în parcul sumbru într-o vălătuceală de voaluri şi coame purpurii?). Varianta celor de la Vortice a dat culoarea la o parte, într-o contagiune colectivă lunatică, în care personajele se transformă în marionete dezarticulate. Una peste alta, un spectacol absolut de văzut, care m-a lăsat cu două gânduri obsesive:  
Interviul cu Gautier Capuçon dinainte a fost o plăcută conversaţie de jumătate de ceas cu una dintre marile vedete ale muzicii clasice, cu o agendă ameţitoare prin intensitate şi coordonate geografice, dar şi cu o disponibilitate care este, repet!, apanajul celor care ajung sus. În plus, Gautier este şi ambasador Ermenegildo Zegna şi un tânăr cu mare priză la publicul feminin, aşadar cred că mi-am asigurat audienţa la emisiunea pe care i-o voi dedica. J

E ca şi când timpul nu ar fi trecut deloc. Acum doi ani, în 2011, madrigaliştii mă rugau să prezint concertul In memoriam Marin Constantin. Anul acesta, în 2013, l-am prezentat pe cel jubiliar. 50 de ani pentru cel mai cunoscut ansamblu coral din România, strunit azi cu exigenţă şi dragoste deopotrivă de Voicu Popescu. Am fost cu toţii împreună la Ateneu, într-o iluzorie Mare Missă a Renaşterii, un program şlefuit ca o bijuterie. Pentru mine, Festivalul Enescu înseamnă, cumva, şi Madrigal.