Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

O seară sublimă între blestemul aurului şi puterea iubirii - Das Rheingold la Enescu, 2013


Festivalul Enescu, septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragoste şi aur. Nu există nimic mai actual, mai pregnant în preocupările noastre, ale tuturor. Şi totuşi, uneori este nevoie de o seară Wagner care să pună ordine în gândurile şi inimile celor dispuşi să primească un asemenea dar. Forţa unei astfel de muzici, transformativă la nivel sufletesc şi ideatic, transportă receptorul într-o lume necruţătoare, problematică, în care nu te poţi ascunde de propriile trăiri, în care eşti obligat să te priveşti în oglinda vie ce-ţi dezvăluie frust cei doi poli ai existenţei: ambiţia în opoziţie cu iubirea.
 
Condiţia esenţială pentru a reuşi o astfel de călătorie spre interior? O interpretare magistrală, aşa cum ne-a fost dat să auzim în seara de 15 septembrie 2013, la festivalul Enescu: o distribuţie internaţională şi orchestra Radiodifuziunii din Berlin sub bagheta lui Marek Janowski.
 
Am pornit spre Sala Palatului cu mari aşteptări pentru primul Die Rheingold / Aurul Rinului pe care aveam să îl văd în România şi al doilea "pe viu" din existenţa mea, precedentul fiind unul greu de egalat: Bayreuth, august 2001. Diferenţele aveau să fie, desigur, majore: vizuale (operă în concert faţă de înscenare) şi auditive (acustica problematică a sălii faţă de perfecţiunea templului Festspielhaus), însă nesemnificative în raport cu entuziasmul meu wagnerian.
 
Toate micile temeri mi-au fost risipite încă de la intrare. Cele câteva scaune goale, fapt rarissim in timpul festivalului, indicau prezenţa unui public pasionat şi cunoscător. Foarte mulţi tineri. Înaintea concertului domnea o stare de fierbere diferită de mondenităţile serilor precedente. Pe scaunul alăturat s-a aşezat, vizibil emoţionat, Horia-Roman Patapievici. Formulele de salut scurte, înlocuite mai degrabă cu zâmbete largi, demonstrau nerăbdarea şi curiozitatea. Iar odată cu primul mi bemol al preludiului s-a născut ceea ce va rămâne în memoria melomanilor bucureşteni drept "sublimul Rheingold din festivalul George Enescu".
 
Departe de a oferi o descriere completă a interpretării, voi puncta momentele în care am simţit acut vraja aruncată asupra publicului, încercând să explic motivele pentru care unele clipe se percep mai puternic.
 
Discret în debutul serii, Marek Janowski a construit muzical dozând ingenios energia orchestrei, dar şi a soliştilor, cu toţii nevoiţi să creeze tensiunea gradat, fără pauză , aşa cum e scrisă prima operă din tetralogie. Pentru a menţine publicul alert timp de mai bine de două ore şi jumătate, dirijorul a preferat să ofere contraste scăzute orchestrale la început, în favoarea subtilităţilor de idei, crescând puternic intensitatea opoziţiilor sonore şi sentimentale spre final.
 
Astfel, preludiul, calm şi interiorizat, a oferit cadrul propice pentru vocile fetelor Rinului, Julia Borchert - Woglinde, Alina Bottez - Wellgunde, Sorana Negrea - Flosshilde realizând un dialog exuberant şi plin de culori cu Martin Winkler - un Alberich al cărui timbru a trecut subtil în prima scenă de la dorinţa de iubi şi îndoială până la abandonul sentimentului în favoarea comorii.
 
Teatralitatea prezentării acestei opere în concert a fost sugerată prin ieşirea din scenă a protagoniştilor după momentele dedicate şi prin poziţionarea diversă a soliştilor - un alt exemplu de grijă pentru captarea permanentă a atenţiei auditoriului.
 
Tragismul reţinut al primei secţiuni a fost continuat în scena a doua de intensa interpretare a Elisabethei Kulman, în Fricka. Singura dintre soliste ce nu a simţit nevoia suportului partiturii, Elisabeth Kulman a "jucat" în toate apariţiile sale, cântate sau nu, gestica sa empatică fiind în deplină armonie cu rolul său: viitoarea stăpână a Walhallei, cea care doreşte să transforme o cetate într-un cămin, cea pentru care pare să conteze în primul rând dragostea, deşi ambiţia rezidă în subsidiar, ceea ce am simţit din gravele vocii sale uluitoare. Pe Eglis Silnis, în Wotan, l-am perceput mai greu, vocea sa nu are amplitudinea lui Winkler, dar în contextul Sălii Palatului ar fi nedrept să emit un verdict. Interpretarea sa a fost cu siguranţă minunată, cu impecabilă redare a conflictului interior în dialogul cu Fricka, trecând prin registrul eroic în hotărârea de a o salva pe Freia şi cel al remuşcărilor şi ambiţiei nemăsurate în scena finală.
 
Cuplul Fasolt-Fafner, cei doi giganţi interpretaţi de Günther Groissböck şi Sorin Coliban, acesta din urmă interpretând eliberat de partitură rolul, au oferit un regal al vocilor de bas. Experienţa ambilor pe scena de la Bayreuth din această vară i-a rodat într-o minunată fuziune de lirism (Fasolt) şi timbru cald, impunător, ce umple sala (Fafner).
 
Apariţia Alexandrei Reinprecht în Freia a conferit o notă de luminozitate întregii opere, pentru că vocea sa este plină, generoasă, iar inflexiunile sale timbrale au funcţionat în sensul rolului pe care Freia îl are în lumea zeilor, cea care menţine tinereţea, bunăstarea, binele.
 
Baritonul Valentin Vasiliu (Donner) şi tenorul Marius Vlad Budoiu (Froh) au completat lista soliştilor români din această primă seară Wagner. Prin multă pasiune la Vasiliu şi fineţe la Budoiu, cei doi artişti români au relevat voci puternice şi pregătite pentru roluri wagneriene, pentru mine cu sugestia frumoasei iluzii că poate îi vom auzi şi în viitoarele stagiuni permanente ale Operei din Bucureşti. Desigur, mă refer la opere de Richard Wagner.
 
Construcţia impresionantă a întregii seri a fost susţinută puternic de interpretarea tenorului Christian Elsner, un Loge excepţional. Extrem de divers, de teatral chiar în postura de solist în faţa orchestrei, comunicând permanent cu partenerii săi, Elsner a coagulat cu generozitate în jurul său toate dialogurile, transmiţând către public liantul creat între interpreţi.
 
Momentul cel mai colorat al serii, desigur, scena a treia. Marek Janowski a crescut nivelul contrastelor orchestrale, creşterea în volum fiind în opoziţie cu dramatismul pianissimelor din scena a doua. Dialogurile, dintre Winkler (Alberich) şi Arnold Bezuyen (un foarte colorat Mime), apoi Winkler, Elsner (Loge) şi Silnis (Wotan), încadrate de sunetul nicovalelor, au pregătit emoţional finalul dramatic al operei. Un final în care Daniela Denschlag, impunătoare Erda, a concentrat în jurul vocii sale de mezzo energia întregii orchestre, ca într-o implozie cu subiect central funcţia fundamentală a maternităţii, a celei ce ştie viitorul pentru că a creat trecutul, a celei ce înţelege importanţa iubirii, opusă orgoliilor ce urcă în Walhalla.
 
După ultimele acorduri, peste 10 minute de aplauze, în primele dintre ele nu am putut scoate niciun cuvânt. Am îndrăznit apoi să îl întreb pe ilustrul şi foarte amabilul meu vecin de audiţie cum i s-a părut. "Excepţional, de geniu" au fost cuvintele spontane, fără pic de emfază, ale lui Horia-Roman Patapievici.
 
A fost aşa, pentru ca timp de 160 de minute s-a respirat la unison, nu a sunat niciun telefon, s-a tuşit doar de trei ori şi s-a lăcrimat incalculabil. Marek Janowski ne-a implicat cu o impunătoare şi caldă eficienţă printr-o poveste despre fiecare dintre noi, ne-a pus pe gânduri şi ne-a pregătit pentru a trăi împreună istoria "acelui sublim Inel al Nibelungilor din festivalul George Enescu"

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer