Lumea privită printr-un caleidoscop - Evgeny Kissin la Festivalul Enescu, 2013

Mergem la concerte cu diverse aşteptări. Fie că dorim să auzim o interpretare specială, sau dorim să reascultăm o anumită lucrare care ne place, sau pur şi simplu să ne regăsim pe noi înşine în interiorul muzicii. Când protagonistul este un pianist celebru, aşteptările cresc şi odată cu ele, atenţia şi curiozitatea. În jurul fiecărui astfel de interpret se creează uimire, legende, controverse pasionale, ba chiar rupturi iremediabile între melomani. Evgeny Kissin nu este o excepţie. Iar recitalul său din 23 septembrie 2013 va rămâne cu siguranţă un moment de referinţă în istoria festivalului George Enescu.
 
Kissin a intrat pe scena Ateneului şi a cântat la început Schubert, Sonata în Re major Op. 53, D850. Aşteptările mele se situau în primul rând în jurul lucrării, pentru că Schubert este unul dintre compozitorii mei preferaţi. Aveam nevoie de un anumit Schubert, dar nu l-am primit. Ceea ce a oferit Kissin a fost o interpretare fragmentată, o expunere de fraze, motive şi de idei ce mi-a părut naivă, didactică la începutul fiecărei părţi de sonată, dar coagulată în fiecare final de structură. Ca şi cum partitura era privită printr-un caleidoscop straniu, prin care observam cioburi inteligente de muzică ce se adunau sentimental doar în rare momente. A fost un Schubert cu sunet întunecat, sobru, desigur asumat şi controlat, însă fără a trece dincolo de imensa complexitate a ideilor, care au fost impecabil identificate, dar nu unificate într-o viziune dincolo de intelect.
 
Drept pentru care aşteptările au crescut spre a doua parte a recitalului. O a doua parte integral Scriabin. Muzica lui Alexander Scriabin este cu siguranţă una dintre cele mai captivante ale finalului de secol XIX şi început de secol XX. Cu rădăcini adânci în miniaturile lui Chopin şi cu o viziune complet originală asupra sonorităţilor viitorului, Scriabin nu se demodează, pentru că inovaţiile sale sunt subtile şi gradate pe tot parcursul creaţiei sale, noutăţile armonice izvorăsc din necesitate sufletească şi din hipersensibiltate, sinesteziile din profundă cultură ce prezice actualele compoziţii multimedia.
 
Kissin a redat toate acestea cu suveran control. Construcţia Sonatei a doua în sol diez minor a fost cu adevărat poetică, dar şi variată timbral, orchestrală, o interpretare în care caleidoscopul său personal a funcţionat îndreptat către un sine colorat, precum orga de lumini a lui Alexander Scriabin.
 
Subtile bijuterii pianistice, selecţia de şase studii opus 8 ne-au relevat sensul suprem al ideii de studiu pentru pian: nu doar exerciţii de virtuozitate, ci adevărate căi de irizare a polifoniei, armoniei, melodiei şi sentimentului în muzică. Evgeny Kissin a trecut de la celebra sa stăpânire a tuturor acestor aspecte la abandonul total în sunet. A fost pe rând nostalgic, hotărât, trist, pasional şi ne-a înzestrat pe fiecare cu lentilele sale magice prin care vede lumea.
 
Trecând cu multă graţie peste regretabilele si desele sonerii ale telefoanelor mobile şi blitzurile unor prea entuziaşti spectatori, Kissin a cântat încă trei bisuri, eliberat de presiunile programului de recital.
 
Cu serenitate şi sunet cald, luminos în Siciliana de Bach, versiunea lui Wilhelm Kempff, transcendental în studiul de Scriabin op 42 nr. 5 şi complet dezinhibat în Poloneza op 53 de Fr. Chopin, Evgeny Kissin a vibrat din ce în ce mai sincer şi direct în sala Ateneului Român.
 
Controversat sau poate doar inegal, pianistul rus rămâne un specialist al repertoriului romantic şi post romantic, zona stilistică în care originalitatea sa este indubitabilă, în care creează o imagine specială asupra lumii, în care aşteptările nu sunt doar îndeplinite, ci identificate prin caleidoscopul său unic cu mult înainte ca noi să le putem recunoaşte în forul nostru interior.