Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (17.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Mă tem(eam) de Mahler. Unul dintre cei mai... bântuitori compozitori ai umanităţii duce, încă, această povară a inaccesibilităţii şi a stratificării sonore până la exces de filozofie. Am cu Mahler o relaţie permanentă de timiditate spăsită. Simfonia a V-a, Simfonia a VIII-a şi, de acum doi ani, din 2011, de când cu Daniele Gatti şi Orchestre National de France, Simfonia a IX-a, sunt picături titanice din cel mai adânc ocean muzical pe care îl cunosc.

Simfonia I, în varianta Filarmonicii din München cu Semyon Bychkov, mi s-a părut, de departe, unul dintre cele mai reuşite momente din toată această ediţie a Festivalului. Recunosc că nu-l ştiam pe Bychkov decât după renume, ca soţ al soţiei sale (Marielle Labeque) şi ca artizan al unui somptuos Requiem verdian la Royal Albert Hall. Vigoarea pe care a insuflat-o sunetului altminteri perfect al orchestrei lui Sergiu Celibidache (probabil atributul prin care Filarmonica din München se va defini multă vreme de aici înainte) nu a avut egal decât în subtilitatea prin care a ştiut să reliefeze fiecare plan, să sublinieze fiecare intenţie, să singularizeze fiecare tuşă a acestei fabuloase lucrări. Preferatele mele au fost, cum altfel?, partea a III-a şi partea a IV-a, aceasta din urmă deconcertantă în diversitate. Iureşului vesel-amar şi colorat tipic muzicii klezmer i se contrapune Natura-genune, din care ţâşnesc, triumfătoare, genii cu glas de aramă. Formidabile alămurile Filarmonicii, însufleţiţi până la paroxism contrabaşii, vibrant-fremătătoare viorile (cu Lorenz Năsturică-Herschkowici binecunoscut concert-maestru). Peste toţi, Bychkov: vizionar, ştiutor, stăpân pe partitură de la prima la ultima notă, într-un exerciţiu de autoritate care a avut ca rezultat o sală subjugată de marele Gustav.

Superb sunetul lui Gautier Capuçon, cald, fluid, senzual în Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de George Enescu. Prezenţa şarmantă a tânărului muzician şi felul în care a respirat la unison cu Bychkov, plăcerea de care dă dovadă atunci când cântă, toate au adus plus valoare frumoasei compoziţii enesciene.

Nimrod a fost, din nou, ca un cadou personal, de data aceasta înaintea unei zile extrem de importante. Dacă versiunea oferită de Antonio Pappano şi Orchestra Academiei Santa Cecilia a fost intimă, suavă, pastelată, cea creionată de Bychkov şi Filarmonica din München a avut corp, robusteţe, eroism. Două puncte de vedere, aceeaşi partitură, acelaşi deliciu auditiv.