Semn de primăvară - Mă cheamă Isbjörg. Sunt o leoaică

Îndemnat să renunţ de a vedea la televizor ruşinea naţională a sportului-rege numit fotbal (ce diferenţă între acest sport practicat la noi şi cel de pe alte meleaguri!), am ales spectacolul de la Casandra cu piesa Mă cheamă Isbjörg. Sunt o leoaică, de Havar Sigurjonsson, după un roman al scriitoarei islandeze Vigdis Grimsdottir, în regia tinerei Gianina Cărbunariu, studentă anul IV la clasa prof. Valeriu Moisescu.

Este o captivantă radiografie a unei nefericiri care, la capătul unor acumulări istovitoare, ajunge să "explodeze" prin crimă. O radiografie a unei feminităţi ultragiate încă din fragedă copilărie, confruntată cu lipsa de comprehensiune din partea celor dragi, cu "modelul" strîmb şi bolnăvicios al cuplului, oferit de părinţi, cu clişeele sufocant domestice ale vieţii de familie din casa mătuşii, cu triste experienţe erotice şi cu o brutală eşuare a ideii de maternitate.

Meritul regiei este acela de a fi descifrat şi restituit credibil verigile conflictuale ale acestui discurs scenic, cu o notabilă profunzime şi o limpezime binevenită, evitînd clişee din zona teatrului "furioşilor" sau a literaturii "feministe", de unde şi sentimentul de prospeţime intelectuală şi afectivă pe care ţi-l dă spectacolul. Un inspirat mariaj scenografic (Daniel Voinea) între realitatea concretă şi convenţia populată de simboluri poetice (vezi panoul cu nemărginirea oceanului, masa de şah şi de conversaţii familiale, sau acea deschizătură permiţînd evadarea din prezent) face ca spaţiul claustrofob al celulei de puşcărie, unde se produce mărturisirea crimei, să găzduiască întreaga succesiune a clipelor de viaţă ce compun această dramă "de fapt divers" a tinerei Isbjörg.

De fapt, o dramă a degringoladei şi disoluţiei în plan etic, fizic şi moral-psihologic, ce antrenează viaţa individului, a familiei şi a societăţii, în universul larg al civilizaţiei acestui început de mileniu. Dificultăţile spectacolului nu sunt minore, căci, pe fundalul relaţiilor tinerei Isbjörg cu celelalte făpturi, dar mai ales cu părinţii ei sau cu avocatul Petersson, martor în celulă la toată istoria "cazului", povestită de acuzată, are loc o subtilă şi incintată confruntare între cele două expresii contradictorii ale identităţii personajului principal, simbolizînd Lumina şi Întunericul, ele fiind întrupate de două actriţe-studente, bine conduse de regizoare pe drumul performanţei.

Pe de o parte, Ioana Calotă, "leoaica" Întunericului, mereu la pîndă, gata să dinamiteze conformismul şi minciuna, cu acel temperament exploziv şi intransigenţă faţă de sine, pe de altă parte, Mădălina Ghiţescu, rază de lumină şi toleranţă, opusă la violenţa şi dizarmonia din jur, sunt protagonistele unui "duet" ce surprinde plăcut prin coerenţa mişcărilor şi sincronizarea gesturilor (coregrafia semnată de Carmen Riban), prin complementaritatea caracterologică şi emoţională, reuşind să construiască nu numai imaginea complexă şi verosimilă a unui destin emblematic, dar şi capacitatea lui de a se răsfrînge asupra spectatorilor prin interogaţii adînci şi actuale.

Prima dintre ele, adepta unui joc furtunos, fără menajamente, de mare sangvinitate, dar şi pîndit uneori de teatralism, cealaltă preferînd interiorizarea, puterea semitonurilor de a se face desluşite, amîndouă se află în prim-planul reuşitelor actoriceşti, în rîndul cărora ne-au mai reţinut atenţia excelenta "compoziţie" a Elei Mocanu (Mama), evoluţia punctată pe alocuri de un scînteietor umor al cuplului Răzvan Oprea-Maria Obretin (Unchiul şi Mătuşa), metamorfozele pe care le străbate Adrian Anghel în cele trei roluri (Tatăl, Amantul şi Gardianul) sau conciziunea "crochiurilor" realizate de Rolando Matsangos (Avocatul Petersson) şi Bogdan Florea (Verişorul cam nătîng).

Cred că, alături de însemnele de mare talent şi de ambiţie profesională, de binevenită tinereţe în Casa Thaliei, pe care ni le-au dat la începutul acestui deceniu regizori ca Theodora Herghelegiu, Radu Afrim, Sorin Militaru, Radu Apostol, Teodora Cîmpineanu, Ana Mărgineanu ş.a., putem saluta în persoana Gianinei Cărbunariu încă un semn minunat de primăvară pentru teatrul românesc, pentru arta spectacolului, în general. Dar şi o dovadă, alături de altele, greu de numărat, că profesorul Valeriu Moisescu nu conteneşte să se implice, prin elevii domniei-sale, în cel mai curat şi mai generos efort de a păstra dimensiunile de profesionalism şi sacralitate ale teatrului, într-o vreme cînd derizoriul şi kitsch-ul înfloresc precum ciupercile după ploaie.