Psihologii contorsionate - Mă cheamă Isbjörg. Sunt o leoaică / Lebensraum - Spaţiul vital

Spaţiul vital de Israel Horovitz
Regia: Alexandru Badea, Scenografia: Ana-Iulia Popov
Cu: Adrian Anghel, Răzvan Oprea, Carmen Florescu.

Mă cheamă Isbjörg. Sunt o leoaică. de Havar Sigurjonsson
Regia: Gianina Cărbunariu, Scenografia: Daniel Voinea / Yusuf Nadir
Cu: Ioana Calotă, Mădălina Ghiţescu, Adrian Anghel, Ela Mocanu, Rolando Matsangos, Maria Obretin.

---

Casandra, spaţiul unde se coagulează energiile şi ideile tinerilor creatori de teatru, s-a impus în ultimul timp prin reprezentaţii extrem de interesante, cu o miză actuală şi de impact. Dacă în multe teatre bucureştene, se preferă montările de divertisment în care abundă supralicitarea gagurilor şi îngroşarea umorului sau o teatralizare excesivă, studenţii aduc în prim plan texte consistente ca scriitură şi ofertante prin propunere, cu un tip de conflict contextualizat minuţios. Reuşita montărilor vine şi din alegarea unei dramaturgii incisive, care abordează probleme ce au astăzi o anumită rezonanţă şi amploare. Era nevoie de o direcţionare coerentă în această zonă, tocmai pentru a se crea o stilistică regizorală bine articulată şi cu bătaie lungă. Este foarte importantă această orientare spre piese care comunică frust ceva din bulversanta experienţă contemporană. Montările ultimului an la Casandra au demonstrat iniţierea unui limbaj teatral viu, care ia pulsul realităţii din jur.

Este cazul spectacolului Lebensraum - Spaţiul vital în regia Alexandrei Badea, care transpune într-o cheie modernă şi dinamică psihologia colectivă a culpei transmise din generaţie în generaţie, întreţinută de amintirea Holocaustului.

Istorii falsificate

Ideologie totalitară, discurs politic subversiv, mass-media şi insinuantele formule manipulante, activînd o obiectivitate distorsionată. Ecrane prin care ne este livrată o realitate second-hand, un puzzle de imagini discontinue, cu rupturi dintre cele mai neaşteptate. Istoria glisează printre evenimente tragice, creînd şi distrugîndu-şi eroii cu o rapiditate halucinantă şi revelînd o stranie şi tulburătoare lege: totul se repetă sub semnul unei politici cu grad maxim de perversiune. Nimic nu poate transgresa acest nucleu de manevre care se reverberează asupra unor cadre tot mai extinse. În ce măsură mai există astăzi măcar un singur spaţiu vital ce se poate sustrage strategiilor expansioniste? Este una dintre întrebările incitante lansate de spectacolul tinerei regizoare Alexandra Badea, studentă în ultimul an la UNATC la clasa profesor universitar Valeriu Moisescu, care îşi asumă riguros o miză cu multe tăişuri şi implicaţii, în cea mai mare parte atent şi inteligent puse în valoare.

Este o propunere regizorală îndrăzneaţă, care probează interesul tot mai clar determinat pentru dramaturgia contemporană şi implicit pentru problemele vizate, situate în proximitatea unei realităţi pe care o percepem zilnic prin intermediul televizorului şi anume fluxul atrocităţilor. Textul lui Israel Horovitz, extrem de ofertant ca structură a partiturilor - 50 de personaje sînt interpretate doar de 3 actori: Răzvan Oprea, Adrian Anghel, Carmen Florescu, care fac proba unor partituri nuanţate, melanj între spontaneitate şi un joc profund, cu treceri fine şi rapide de la o stare la alta, pendulînd între reacţii situate la antipod. Este şarjat un tip de discurs clişeizat, frecevent în reportajele şi emisiunile televizate, aducîndu-se în prim plan fracturile Holocaustul şi relaţia extrem de fragilă, pe lamă de cuţit între evrei şi nemţi, privită însă dintr-o perspectivă modernă, atenuînd un conflict devenit centru focalizant al istoriei secolului xx. Este accentuată tocmai soluţia unei medieri a conflictului, diminuînd revolta acumulată în timp printr-un pact riscant ce trezeşte varii reacţii. Cancelarul german încearcă să reducă ostilitatea dintre nemţi şi evrei, oferindu-le acestora din urmă şansa recuperării timpului pierdut şi a reintegrării într-un spaţiu care în realitate le-a decimat existenţele. Din păcate însă, efectul este o pseudo-împăcare, căci, chiar dacă ierţi, e totuşi imposibil să uiţi, iar discrepanţele şi tensiunile doar aparent reprimate ies mai devreme sau mai tîrziu la suprafaţă. Sacrificiile inutile, umilinţele şi disperarea mocnită, fotografiile emoţionante ale celor care au seferit în lagărele de concentrare se citesc în oglinda istoriei prezente. În ce măsură cei care trăiesc acum mai sînt vinovaţi de cele întîmplate atunci şi cum se poate schimba un raport de forţe bulversant?

Spectacolul este foarte atent construit pe scene şi detalii care îşi corespund ca structură, excelînd în tehnica succesiunii secvenţiale, în rapiditatea trecerii de la un comic cu accente parodice - emisiunea televizată cu familia de evrei care mimează fericirea şi stabilitatea - la un dramatism de substanţă: povestea de dragoste dintre evreu şi nemţoaică. Totul din perspectiva unei dimensionări retrospective făcute cu o necesară, aproape vitală nevoie de a schimba ceva. Atît cît se poate.

Operaţie pe cord

Tot o formă a repercutării efectului unei traume, la alt nivel însă, axat de astă dată pe o contorsionată psihologie individuală, sondează şi spectacolul Mă cheamă Isbjörg. Sunt o leoaică. Textul pendulînd între un lirism fin, confesiv şi în acelaşi timp abrupt, ce punctează asocieri adesea stranii de cuvinte şi sensuri, specifice poeticii nordice şi un limbaj dur, direct, frontal, uneori chiar violent este inventiv pus în scenă de Gianina Cărbunariu, acum, absolventă şi ea la clasa profesorului Valeriu Moisescu. Regizoarea captează cu intuiţie şi simţ literar foarte subtil sensibilitatea poetică şi relaţiile viscerale, tăioase dintre personaje. Nu se pierde nici o nuanţă poetică, iar trecerea de la un registru abstract la unul pe tăişul concretului este suţinută prin elemente ce ţin de un limbaj regizoral atent la contraste şi pliat pe detalii. Este de remarcat abilitatea Gianinei Cărbunariu de a jongla cu tonalităţi total diferite, care îşi corespund însă într-o reflectare ambivalentă, ce se adînceşte în propriile-i distorsionări. Această situare la limită este ceea ce dă forţă montării. Mă cheamă Isbjörg este un spectacol cu multiple scufundări şi reveniri la suprafaţă, la graniţa dintre plonjarea în fantastic şi tranşarea celei mai dure realităţi.

Fără să se bazeze pe imagini sofisticate, spectacolul creează scene cu o pregnantă forţă expresivă, cum ar fi cele din închisoare, în care acalmia şi tensiunea sau mişcările lente, uneori unduite, alteori provocatoare şi bruşte ale lui Isbjörg în ipostază duală sugerând o identitate scindată, în permanentă luptă cu sine, se îmbină perfect. Există o conştiinţă secretă, o voce puternică ipostaziată în această a doua Isbjörg, pereche într-o singurătate, ce acutizează fiecare trăire şi lasă prea puţin loc pentru speranţă. Isbjörg este cea pentru care fiecare clipă devine un chin, trăind totul cu maximă intensitate, într-o continuă stare de reanimare, undeva între viaţă şi moarte. Ea întruchipează poate cel mai bine pîrghiile paradoxului. Este victima tatălui care o violează şi de care reuşeşte să se elibereze nu cînd acesta se sinucide, ci doar cînd îşi omoară iubitul, imagine a unor frustrări prelungite. Atunci însă este închisă şi obligată să-şi asume din nou o condiţie marginală.

Fluxul rememorării este tulburător şi dureros, spectacolul fiind construit pe planuri temporale şi spaţiale (decorul auster al camerei şi celula închisorii) suprapuse cinematic, într-un tip de fragmentarism care dă montării un dinamism cu totul aparte. Supravieţuirea acestei fete, obligată să se prostitueze pentru a-şi întreţine după moartea tatălui mama nebună, este agonică, aproape halucinantă, tocmai pentru că presupune un lung şir de compromisuri, o istovire într-o lume unde impactul violenţei este covîrşitor şi fiecare clipă ascunde o mistificare continuă, o libertate fracturată, care-şi pune foarte puternic amprenta pe existenţa protagonistei, modificînd-o structural. Cele două acrtriţe care o interpretează: Ioana Calotă, uneori uşor patetică, acoperind însă bine temperamentul vulcanic al lui Isbjörg, şi Mădălina Ghiţescu, expresivă în nota de fragilitate şi nesiguranţă, propun un joc atent dozat. Această Isbjörg bicefală este ruptă între sensibilitate exacerbată şi duritate.

Merită să reţinem numele acestor două regizoare şi a actorilor cu care au lucrat, spectacolele lor impunîndu-se prin inventivitatea soluţiilor şi profesionalism. Mergeţi la Casandra pentru că aveţi ce vedea.