Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (19.09.) - Festivalul Enescu, 2013

După o zi, în care, la un moment dat, mi se învârtea capul literalmente, azi am făcut turul radiourilor. Îmi dau seama că nu-s de mine avatarurile celebrităţii: am admirat ore în şir cum Viorica Cortez poate să semneze o fotografie cu o mână, cu cealaltă să salute pe cineva, în timp ce pălăvrăgeşte relaxat cu o a treia persoană. "Anii de experienţă la Arena din Verona sau Metropolitan", ar spune ea. Ştiţi că pentru fiecare persoană care îi cere un autograf născoceşte o dedicaţie anume, caldă, personală, atât de departe de "cu afecţiune" sau "cu prietenie" universal valabile? Ştiţi că nu a lipsit mult să cânte ceva în seara lansării? Ştiţi că a păstrat absolut toate florile pe care le-a primit şi că nu s-a culcat până când nu au fost toate îngrijite, aranjate, dezmierdate? Doar câteva petale din omul Viorica Cortez...

Am trecut la un alt artist care are un loc aparte în sufletul meu: Jordi Savall. Mâine, dacă totul merge conform planului, voi avea bucuria celui de-al patrulea interviu cu el. Ar trebui să nu am emoţii, dar uite că Savall, care mi-e aproape sfânt, nu mă lasă să mă culc pe o ureche şi să tratez subiectul din vârful degetelor. Aşa că mă afund în YouTube, în Dinastia Borgia şi în întrebările mele. Savall nu merită decât tot ce pot scoate mai bun din mine.

Maxim Vengerov vrea întrebările cu câteva zile mai devreme, aşa că trebuie să mă smulg din Renaştere şi să mă reproiectez în secolul XXI, în lumea violoniştilor vedetă, a contractelor fabuloase şi a star system-ului. Nu e uşor... În biroul în care până şi Agenda s-a terminat şi a fost livrată, rămânem singuri, eu, umbrele neoanelor searbede şi ecoul doar imaginat al Simfoniei de César Frank, la această oră la Sala Palatului, cu filarmonica din München şi marele Semyon Bychkov.