Devenirea lui Siegfried din seara de 19 septembrie 2013 a fost o astfel de călătorie miraculoasă, în care am respirat muzical împreună cu eroii Tetralogiei şi am fost părtaşi la parcursul iniţiatic al unui erou incredibil: Stefan Vinke în rolul titular, propulsat în fantastica şi istorica sa interpretare de extraordinarul Marek Janowski cu orchestra Radiodifuziunii din Berlin şi conturat, caracterizat, ajutat de interacţiunea complexă cu Arnold Bezuyen (Mime), Egils Silins (Wotan/Der Wanderer), Martin Winkler (Alberich), Sorin Coliban (Fafner), Ileana Tonca (Waldvogel), Daniela Denschlag (Erda) şi Catherine Foster (Brünnhilde).
Epopee a transformării, a căutării identităţii şi a iubirii, muzica lui Wagner la Siegfried ne păstrează alerţi de la primul până la ultimul sunet printr-un mecanism pe atât de ingenios, pe atât de simplu: armoniile sunt în continuă schimbare, ceea ce menţine tensiunea şi creează nevoia rezolvării ei. Diferenţa fundamentală faţă de celelalte opere din Inelul Nibelungului este preponderenţa melodică a unui singur personaj: laitmotivul lui Siegfried se aude în multiple ipostaze timbrale şi sentimentale, de la întreaga orchestră până la solo-ul de corn, în tonalităţi diferite ce susţin traseul ideatic al întregii compoziţii şi în suprapuneri cu alte laitmotive, ce subliniază rolul definitoriu al amplelor personaje în construirea eroului suprem: Siegfried este cel ce nu cunoaşte frica şi are sufletul curat, dar devine cu adevărat curajos abia atunci când îşi învinge prima trăire necunoscută, o asimilează şi luptă pentru ea.
Interpretarea soliştilor în cea de-a treia seară Wagner pe scena Sălii Palatului a redat toate aceste aspecte şi ne-a înălţat totodată deasupra lor. Pentru că fiecare voce a întregit dezvoltarea treptată a personajului central, dar cu originalitate şi nobleţe a abordării relaţiei muzicale şi teatrale, toţi cei prezenţi depăşind conceptul de operă în concert prin comunicare, mimică, gestică.
Astfel, Arnold Bezuyen a jucat un Mime contorsionat între simţul datoriei şi dorinţa de răzbunare, cântul său, impecabil frazat, fiind depăşit doar de expresiile faciale formidabile, teribile, groteşti. Vocea sa a potenţat sonorităţile aproape ireale ale unui Siegfried naiv, dar îndurerat şi convingător atunci când smulge tatălui adoptiv mărturisirea despre originile sale, alert, agil şi victorios în desăvârşirea sabiei Nothung, arma supremă. Apariţia lui Egils Silins în Wotan (Der Wanderer) a captivat prin monumentalitate. Transformat de la o operă la alta: ambiţios şi pasionat în Aurul Rinului, liric şi emoţionat în Walkiria, zeul suprem a oferit în Siegfried imaginea poate cea mai paradoxală: un rol dominator, hotărât, de stăpânitor al lumii, deşi deghizat în Rătăcitorul modest şi muritor: contrapunct psihologic wagnerian.
Contrastele dintre aproape bufonul Mime şi vocea lui Vinke, generoasă, caldă şi perfect dozată, la care s-a adăugat solemnitatea lui Silins, au adus nota de culoare necesară interpretării unui prim act narativ, introspectiv, în care fiecare se povesteşte pe sine, iar orchestra lui Janowski s-a subordonat delicat şi asumat glasurilor celor trei protagonişti.
Actul al doilea a readus în scenă doi dintre soliştii primei seri: Martin Winkler, covârşitor Alberich, şi Sorin Colban, profund şi intens Fafner, precum şi o voce nouă, Ileana Tonca, prezenţă delicată, pregnantă şi diversă în rolul Waldvogel.
Iniţierea lui Siegfried a fost precedată dramaturgic de confruntarea Alberich-Wotan, într-un dialog intens care a depăşit limitele scenei. Winkler foloseşte cu subtilitate fiecare atu pe care îl are pentru a-şi ajuta glasul să răzbată printr-o sală greu de stăpânit. Iar ceea ce transmite astfel este copleşitor: râsul său final a sintetizat toată gama de nuanţe exprimată anterior: dramă, ranchiună, tragism, scepticism şi resemnare.
Povestea lui Fafner din clipa morţii sale ne-a relevat încă o dată vocea lui Sorin Coliban, plină de culori uimitoare pentru registrul grav extrem în care se desfăşoară intervenţia sa. Cu ardoare şi joc scenic desăvârşit, Coliban a susţinut conştient evoluţia dramaturgică a lui Vinke-Siegfried, de la statutul de tânăr neînfricat, dar naiv, la erou conştient de importanţa acţiunilor sale.
Dar cea mai interesantă relaţie din actul al doilea este poate cea dintre Waldvogel şi eroul principal. Binevenită voce feminină în economia întregii lucrări, Ileana Tonca a reuşit să transmită din spatele orchestrei timbrul său extrem de fin şi totodată puternic, modulând cele trei intervenţii în funcţie de desfăşurarea poveştii. Discretă în prima, coloratură delicată în a doua şi extrem de lirică în a treia apariţie, Waldvogel îl înaripează, luminează şi îndrumă pe Siegfried în căutarea darului suprem: iubirea ca element central al existenţei, ultim adevăr şi punct de pornire spre noul "eu".
În actul al treilea, Wotan o readuce în lumea care nu doarme pe Erda, zeiţa atotştiutoare. Suflul transformativ ce domneşte în sufletul eroului principal pare să se răsfrângă în cel mai direct mod asupra partiturii Erdei. Daniela Denschlag a tălmăcit cu o covârşitoare interiorizare confuzia zeiţei, exprimată structural prin salturi între registre, magistral stăpânite de Denschlag, cu acutele sale fantastice şi gravele răscolitoare, melodii sinuoase şi stranii, mult înaintea epocii în care au fost compuse, timbrul său uşor metalic, dar generos, fiind extrem de potrivit acestui rol.
Înfrângerea lui Wotan, cel care ar fi vrut să oprească timpul prin interpretarea sa contrastantă, şi pasională şi serenă în ultimul act, eliberează întreaga operă de tragism. În Idila lui Siegfried, care precede ultima scenă, Marek Janowski a subliniat magistral ideea de melodie infinită, cu sublime preluări între alămuri, clarinet bas, violoncelul cu laitmotivul cunoscut al iubirii şi culminând cu unisonul viorilor în registrul acut. Iar atunci când crezi că nu se poate mai mult, urmează scena în care eroul Siegfried descoperă ce înseamnă frica.
Stefan Vinke nu a părut să îşi conserve energiile pe parcursul interpretării sale. A debutat în forţă. A devenit pe rând naiv, ezitant, întrebător, furios, dispreţuitor şi avântat. Dar nu şi-a cruţat nicio clipa glasul, care a acoperit toată gama de emoţii existente. Calitatea vocii sale, extrem de bogată şi viguroasă, cu accente excepţionale de imponderabilitate, nu a avut de suferit în niciun sunet al acestei covârşitoare partituri. Singurul punct în care a dozat judicios a fost jocul scenic. Reţinut la început, gestic minimal în actul al doilea, Vinke captează audienţa prin creşterea dramaturgică spre final, unde se dezlănţuie.
Iar logica sa este impecabilă, pentru că Siegfried şi Brünnhilde sunt singurii eroi wagnerieni care îşi schimbă complet identitatea. Iar momentul acestei transformări a fost condus de Vinke şi Catherine Foster cu o fineţe ireproşabilă. O Brünnhilde lirică, solară şi nobilă, Catherine Foster a trecut de la stadiul de fecioară a Walhallei la acela de femeie îndrăgostita cu o graţie aproape divină. Cu un tonus lejer, cu plăcerea cântului generos şi cu o voce fenomenală, Foster a creat-o pe acea eternă Brünnhilde, în afara modelor şi în afara timpului.
Lângă ea, Stefan Vinke la superlativ. Teribil atunci când experimentează teama, cu adevărat viteaz atunci când o depăşeşte, permanent în căutarea unui suflet tovarăş, Siegfried se descoperă pe sine abia în dragostea arzătoare pentru Brünnhilde, el, cel care tânjea după iubire, dar nu a cunoscut-o niciodată.
Schimbarea de paradigmă de care vorbeam la început este împlinită. Cei doi sunt eroii care şi-au modificat sinele, prin uniunea fabuloasă a sentimentului şi renunţarea la individualitatea cea veche.
Cum vor reacţiona zeii la atâta împlinire şi fericire lumească? Vom afla duminică, 22 septembrie 2013, la ora 17, o duminică în care cu greu ne vom lua rămas bun de la vrăjitorul Marek Janowski, cu adevărat Zeul acestui tur de forţă wagnerian din festivalul George Enescu 2013.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..