Am ascultat Dublul Concert (Maxim Vengerov & Vlad Stănculeasa & Virtuozii) stând pe jos, în spatele lojii centrale, nevăzând mai nimic, cu privirea spre cupola texturată în aur. Bach-ul meu a arătat a balauri fantastici şi a casetoane cu nume de cărturari, până când s-a distilat într-un stol de imagini nedefinite, izvorâte nu din ochi. Nu din ochi, ci din acea tainiţă unde s-au ascuns sunetele perfecte ale uneia dintre cele mai dragi partituri din toate timpurile. Am fost liber în muzică. Lacrimi în ochi.
Am petrecut mai bine de o oră în faţa Ateneului, după ce concertul se terminase, încercând imposibilul: să aranjez o nouă filmare cu Vadim Repin pentru ziua de mâine (25 septembrie 2013), după ce, deja, stabilisem tot. Pe puţin treizeci de telefoane, însoţitori care nu răspund, colegi care nu răspund, răcoare care se lasă, întuneric care cade, colegi care nu răspund, însoţitori care răspund (într-un târziu...), negocieri, soluţii de găsit. E Vadim Repin. Exact aşa s-a întâmplat şi acum doi ani, în 2011. Dar e şi un tip mult prea mişto, în ciuda marelui aparat vedetistic care îl înconjoară, pentru a renunţa la el. Colegi care răspund, Birou de Presă care răspunde, s-a făcut deja noapte. Când ţiuitul telefonului s-a disipat, undeva, dintr-un străfund de linişte găsit în faţa librăriei Humanitas Kretzulescu, iese la iveală Bach, Concertul pentru două viori şi orchestră, partea a II-a. Largo ma non tanto. Muzica era liberă în mine.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..