Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (25.09.) - Festivalul Enescu, 2013

Ziua aşteptărilor. Prea mari, prea multe, prea... gata, mi-au ajuns! Hilary Hahn mi se pare mult prea jună pentru tot haloimăsul divistic care o înconjoară. Pare o fată normală, cam răsfăţată, talentată, nimic de zis, pe care o perverteşte armata de asistente şi manageri care îi ţin paharul, îi toarnă ceai pe gât, deschid gura să vorbească în locul ei, se isterizează din te miri ce şi întreţin hlizeli zăvorâte după o uşă, în timp ce o echipă de televiziune mai are puţin şi spumegă la un perete distanţă.
 
Două ore am stat după ea, două ore după Vadim Repin. Măcar el a repetat cu Michail Pletnev Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Prokofiev şi pe muchie. Am aranjat pentru discuţia noastră exact acelaşi cadru ca acum doi ani, în 2011, l-am aşezat chiar pe acelaşi loc. Şi-a amintit. Atunci lucrurile stăteau să pocnească sub tensiunea imprimată de Zubin Mehta şi nemulţumirile lui permanente. Repin ne-a rugat cinci minute şi am obţinut douăsprezece. Cumva, ne datoram unul altuia un interviu în toată puterea cuvântului.
 
Într-un fel, lucrurile mai puţin pregătite ies mai bine. Am obosit (un pic). M-am dus cu doar câteva idei schiţate în agendă, în loc de întrebările frumos cazate în clipboard. Mi-a mers, pentru că am avut unul dintre cele mai fresh interviuri, liber, relaxat, zâmbitor. Vadim rămâne unul dintre preferaţii mei, şi ca interpret, şi ca interlocutor. "Keep the couch in position for 2015!" Sure thing.
 
Scenă halucinantă: concertul Camerata Salzburg-Louis Langrée - Hilary Hahn stă să înceapă. Orchestra pe scenă, dirijorul dă să iasă. Liftul Ateneului e stricat. Poc! Trosc! Pleosc! Muncitorii cu zel n-au niciun... Mozart. Staff-ul lui Hahn e siderat. Mihai Constantinescu rezolvă situaţia cu mână de fier.
 
Hilary repetă în cabină până în ultima clipă. Iese, merge până în culise, apoi se întoarce brusc. Un lapsus. Încă un ochi aruncat pe partitură. Asistentele se frâng, îi adună scamele de pe fustă şi se prăbuşesc în temenele. Lumea merge pe vârf de picioare în jurul ei. Între toţi, Langrée, degajat şi şarmant, face giumbuşlucuri cu bagheta. A început concertul.
 
Se vorbeşte numai despre două soprane în România: una încă în activitate, care face lucruri frumoase, alta demult în inactivitate, care... a făcut (şi) lucruri frumoase. Mi s-ar părea firesc să se vorbească şi despre Anita Hartig. E numele prezentului, iar prezentul pentru ea se măsoară în Metropolitan, Scala, Royal Opera House, Staatsoper... Am stat mult de vorbă. Mi-ar plăcea să o cunoaşteţi mai bine.
 
Da, am făcut interviu cu Hilary. E ultimul pentru această ediţie. Al douăzecilea, douăzecişiunulea... Nu, nici nu mă mai bucur de el, după toată istoria care l-a precedat. "Mulţumită" ei, ajung prea târziu la Sala Palatului, unde, ca niciodată, toate uşile sunt zăvorâte şi niciun ecuson sau listă de acces nu pare să mai conteze. Glume cu Ştefania Oprina de la Humanitas, prizonieri în exterior... :)
 
Anotimpurile lui Glazunov nu îmi mai spun nimic, iar Pletnev mi se pare meschin în gestică şi rutinier în concepţie. În seara asta vreau acasă.