Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Memoria, uitarea şi forţa unisonului - Götterdämmerung / Amurgul Zeilor la Enescu, 2013


Festivalul Enescu, septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu Amurgul zeilor, Wagner ne spune povestea timpului în care locuim. Firul leitmotivelor expuse linear de cele trei ursitoare reaminteşte toată muzica primelor trei opere ale Tetralogiei, liant între prezent şi trecut. Caracterizarea melodică a lui Siegfried, expusă sumbru, permanent în tonalitate minoră, ne proiectează în viitorul tragic al eroului. Iar în finalul primei scene, unisonul. Un paradoxal, dar logic unison, Cele trei Norne cântă într-un singur glas, căci atunci când timpul se rupe, memoria se şterge şi lipsa conflictului creează uitarea, lipsa vibraţiei: moartea lumii aşa cum o ştiam. Este poate cel mai interiorizat şi tragic moment al Ring-ului, acela în care, din punct de vedere muzical, Wagner îşi încalcă complexa concepţie armonică şi îşi esenţializează discursul. Nu este prima apariţie a unisonului în Tetralogie, nici ultima, dar forţa expresivă a vocilor unificate continuă schimbarea de paradigmă anunţată în Siegfried şi desăvârşită în Götterdämmerung: identitatea puternică a lumii terestre în absenţa zeilor.
 
Eroii wagnerieni ne pot părea supuşi voinţei unui compozitor suveran, ce controlează toate aspectele operei sale, de la libret şi muzică până la înscenare. Mai greu se observă delicateţea unui creator ce umanizează deităţile şi glorifică tandru muritorii, empatia sa şi grija pentru fiecare caracterizare, explicaţiile pentru public venite sub forma laimotivelor pregnant expuse în momentele cheie, confortul indus de momentele de tutti, captarea atenţiei în cele camerale. Am înţeles încă odată toate acestea prin extraordinara şansă de a îl vedea dirijând pe Marek Janowski. O conducere muzicală de o profundă umanitate, blândeţe, fermitate şi precizie. Un dirijor ce induce siguranţă ansamblului său şi soliştilor, care dăruieşte audienţei cele mai subtile aspecte ale muzicii pe care o interpretează, care trece cu nobleţe peste orice mic incident, vizând cu înţelepciune linia mare a partiturii. Şi care, cu suverană voinţă, ca însuşi Wagner, s-a abandonat conştient pe sine în "Procesiunea funerara a lui Siegfried" şi în finalul operei, în care leitmotivul principal este eliberarea prin iubire, pentru mine, singurele clipe de muzică din festivalul George Enescu în care timpul a încetat să existe şi am primit cheia de acces în zona magnificului.
 
Acest sentiment de plenitudine nu s-ar fi realizat fără minunaţii solişti care au călătorit împreună cu Marek Janowski prin Inelul Nibelungului. Seara de 22 septembrie 2013 a fost cea în care am reauzit vocile lui Stefan Vinke, convingător şi stăpân pe rol în postura de erou deposedat de putere, Martin Winkler, un tragic tată uneltitor, al cărui sunet a fost la fel de plin şi bogat în nuanţe ca în precedentele apariţii, Alexandra Reinprecht, trecând cu iscusinţă de la căldura Freiei în Aurul Rinului la ambiţioasa şi apoi cuprinsa de remuşcări Gutrune. O frumoasă surpriză: Aneliya Vidinova, soprană în corul Filarmonicii Bucureşti, a interpretat a treia ursitoare în compania titratelor Elisabeth Kulman şi Daniela Denschlag, cu mult aplomb şi stăpânire a partiturii wagneriene, muzică rar abordată pe scenele româneşti, ceea ce augmentează importanţa realizării sale. În rolul primei Ursitoare ne-am reîntâlnit cu Daniela Denschlag, logică trecere de la Erda la fiica sa care ţese timpul, cu acelaşi timbru cald în grav şi multă implicare în abordarea rolului. De altfel, artista mi-a mărturisit cu incredibilă nobleţe într-una dintre pauzele lungii Tetralogii că a fost foarte emoţionată să cânte rolul Erdei în concert, fără suportul scenei, precum şi bucuria sa de a se afla la Bucureşti pentru o istorică redare a Inelului.
 
Elisabeth Kulman a fost, pe rând în aceeaşi reprezentaţie, a doua Ursitoare, nobilă şi interiorizată, precum şi o superbă Waltraude. Impresionantă şi solemnă în episodul narativ, cu vocea jonglând natural printre registre, Kulman trece cu uşurinţă de la interiorizare şi demnitate la duioşie şi disperare, scenic, dar în primul rând muzical, cu o ştiinţă a modulaţiei sentimentale redată tehnic impecabil.
 
În Ondine, am reîntâlnit prospeţimea vocii de cristal a Ilenei Tonca, lirismul Alinei Bottez şi vibrantul timbru al Soranei Negrea, tânără căreia îi doresc un minunat viitor în abordarea rolurilor wagneriene.
 
Baritonul Valentin Vasiliu, solist al Operei Naţionale Bucureşti, a fost una dintre prezenţele cele mai impresionante ale distribuţiei. Total implicat, dar cu excelentă stăpânire a tuturor dificultăţilor rolului, Vasiliu a redat cu acurateţe un Gunther dominat şi de ambiţie, şi de laşitate, fiind totodată extrem de receptiv la toate intenţiile partenerilor de scenă, cărora le-a răspuns empatic în joc scenic şi interpretare.
 
Brünnhilde a readus-o pe scena Sălii Palatului pe soprana Petra Lang. O Brünnhilde cu dezinvoltura scenică a Walkiriei, şi în plus cu o construcţie a rolului extrem de complexă: lirism şi serenitate în salutul soarelui, duetul cu Siegfried, euforie în cântul dragostei ce oferă libertatea absolută, reţinere şi profunzime în confruntarea cu Waltraude, în esenţă o confruntare între sentimente şi marele destin al zeilor, până la tragismul impecabil dozat, pornind de la trădarea lui Siegfried până la eliberarea prin moarte şi supremaţia iubirii peste timp şi în noul timp. În toate acestea, Petra Lang nu doar cântă, ci este Brünnhilde. Autentică, naturală, cu o fenomenală voce şi cu un uluitor instinct al dozajelor conform acusticii, orchestrei, momentelor dramaturgice ale operei.
 
Adevărata revelaţie a serii a fost basul Eric Halfvarson, un covârşitor Hagen. O apariţie cuceritoare, citind muzica de pe Ipad în loc de tradiţionala partitură, o premieră pentru artist, aşa cum jovial mi-a destăinuit după concert, a reuşit, pe lângă formidabilul cânt, să fie un al doilea dirijor al serii. Pentru că Halfvarson a jucat de la prima la ultima notă, s-a mişcat, a interacţionat cu toţi soliştii, corul şi publicul. A dat intrările la corn şi a condus scenic şi dramaturgic toată opera, în deplină conformitate cu rolul său, de iniţiator şi orchestrator al dramei tuturor personajelor. Glasul său este unic, fenomenal. Grave de bas rus, agilitate fantastică, culori nebănuite, tristeţe, multă generozitate, blândeţe , dar şi sarcasmul cel mai dur, viclenia cea mai adâncă a unui personaj negativ.
 
Corul Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti a cântat foarte mult şi extrem de bine pe tot parcursul festivalului. În Wagner, dirijorul Iosif Ion Prunner ne-a arătat faţeta puternică, bine conturată a vocilor minunate ce construiesc acest ansamblu, capacitatea de adaptare la orice exigenţe prin redarea impecabilă a stilului wagnerian şi bucuria de a fi pe aceeaşi scenă cu unii dintre cei mai importanţi artişti lirici ai momentului, alături de senzaţionala şi eroica orchestră Rundfunk Berlin.
 
Amurgul zeilor este o poveste despre importanţa memoriei atât prin intrigă, căci istoria timpului, ştergerea memoriei şi episodul reamintirii sunt elementele generatoare de sens ale libretului, cât şi prin redarea tehnic compoziţională a acestor episoade, cu permanentele referiri muzicale la trecut şi noile leitmotive derivate declarat din cele deja asimilate în rezervorul afectiv al melomanului.
 
Mai presus de aceasta, Amurgul zeilor din festivalul Enescu este o poveste despre importanţa memoriei şi prin efectul generat de toţi artizanii acestui Ring în conştiinţele celor prezenţi în sala de concert. Pentru că nu vom putea uita forţa unisonului wagnerian pe care l-am asimilat cu ardoare în seara de 22 septembrie 2013: de la vocile celor trei Ursitoare care anunţă moartea timpului, la melodia sfâşietoare a violoncelelor şi până la aplauzele finale, la început neregulate, emotive, entuziaste, iar apoi copleşitoare, ritmice, egale, suflete împreună în cel mai sincer unison.
 
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer