Ajungi la Casa Carol 53, în curtea inconfundabilă, vezi scaune de polistiren, fisuri în asfalt, baraca de lemn cu biciclete agăţate pe un perete, barul improvizat, zidurile cu graffiti-uri post-psihedelice, şi aştepţi la intrare, în mulţimea curioasă şi nerăbdătoare. Nu se intră pînă cînd nu se dă semnalul. Din casă încep treptat să răzbată cadenţele unui cîntec de leagăn coral. La cîteva minute după ora stabilită, uşa se deschide, în sunetul percutant al unui ceas deşteptător, şi Maestrul de Ceremonii / Amfitrionul / Timpul (Alina Cimpoeru), cu joben şi costum pictat cu ceasuri de forme şi dimensiuni diverse, îşi face apariţia. O prezenţă hieratică în aparenţă, care se mişcă în slow-motion, aproape fluid, şi pare a visa cu ochii deschişi. Publicul e invitat să se alăture universului oniric. Se traversează un coridor, apoi se intră în "camera de zi". Casa cea veche arată ca după un bombardament nereuşit, cu pereţi scorojiţi, parchet desprins, stucaturi de lemn deteriorate şi un aer străvechi ce răzbate din fiecare centimetru pătrat. Dar totul contribuie la crearea unui farmec greu definibil care fascinează. E genul de "paragină" pe care nu o vrei remediată din raţiuni estetice şi de atemporalitate. Distribuţia e adunată în cerc şi cîntă în continuare. La un moment dat, se aude dintr-o încăpere vecină: "Ascultă! Casa a adormit. Da, Nana. Dar oare şi visează? Egor, ce este R.E.M.?", după care atmosfera e străpunsă de acorduri de chitară, actorii izbucnesc în urale şi se împrăştie care încotro, ocupînd întreaga casă. Publicul este aspirat în cotloanele, încăperile, holurile, scările şi exteriorul clădirii. Cele şapte Fetiţe din R.E.M. invită cîte un om sau cîte doi sau trei să ia parte la jocul lor, independent, cutreierînd casa şi curtea exterioară. Poveştile lor brodează cea mai semnificativă parte a nuvelei, ca un puzzle, iar micuţele eroine trimit publicul de la una la alta pentru a se reface întregul traseu şi pentru a ajunge în cele din urmă la Nana (Anne-Marie Zaharia), care oferă accesul final la încăperea-debara în care se află R.E.M., şi care conţine un scaun şi o oglindă în care fiecare persoană îşi redescoperă esenţa, dincolo de aparenţa fizică. În tot acest timp, publicul e redistribuit de către actori şi de către Fetiţe la celelalte momente, care au loc concomitent.
În curte, la intrarea în subsol, un grup de circa 10 oameni urmează să fie introduşi la Ruletist. Ca orice experienţă semnificativă, există şi un rit de iniţiere la mijloc. Un simulacru al "coborîrii în Infern". Publicul este legat la ochi şi ajutat să coboare treptele de beton pînă în holul subsolului. De acolo mai sunt de parcurs vreo trei metri, de trecut un prag şi se ajunge în spaţiul de joc compus din două încăperi. Pînă cînd publicul este eliberat de eşarfele din jurul ochilor, este "supus" unor impulsuri senzoriale (auditive, olfactive, tactile), apoi, în toiul misterului, vălul cade şi începe Ruletistul. Povestea este narată preponderent de un narator androgin, autointitulat Ioan (Anda Saltelechi, distinsă cu Premiul special al juriului în cadrul Maratonului Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2013), care este şi amfitrion, şi secondat de mîna sa dreaptă, voluptoasa Coco (Sandra Şimon). Traseul existenţial al ruletistului condamnat să parieze necontenit împotriva lui însuşi pentru a-şi obţine singurele succese paradoxale, care nu îi aduc însă nici o bucurie, este reconstituit în mod dinamic şi exuberant, în contrast cu imaginea disperată / terminată / blazată / afazică a Ruletistului (Fang Shuang). Spaţiul crepuscular, decrepit şi aproape claustrofobic amplifică senzaţia de microunivers care se consumă pe măsură ce îşi manifestă povestea vizual şi corporal.
Într-un alt spaţiu al casei, deasupra, are loc povestea Arhitectului. Emil Popescu (Mihai Marin) şi soţia sa, Elena (Iulia Isar), îşi relatează povestea în timp ce o joacă, alături de Saxofonist (Florin Stoian), în acordurile de chitară ale lui Dragoş Crifca şi Eugen Şerbănescu. Actorii joacă, după caz, şi roluri secundare, însă abordarea Arhitectului e cu totul distinctă faţă de celelalte. În proporţie de 50%, spectacolul-din-spectacol are loc în spatele unei pînze, iar jocul de umbre este eficient, completat de numeroase elemente de decor confecţionate din carton, de fundalul sonor şi de reflectoare, care îşi schimbă ocazional culorile, conform atmosferei. Cum transpunerea fidelă pe plan scenic a nuvelei este dificilă, din momentul în care Arhitectul devine un fenomen planetar şi, mai apoi, cosmic, naraţiunea este citită de către actori, cu schimbul. Întreaga bucată face uz de o gamă extinsă de procedee ludice, fapt comun şi la celelalte fragmente, dar în acest caz, cantitatea de joc şi explorare este semnificativ mai mare. Din punctul meu de vedere, Arhitectul este cea mai reuşită parte a Nostalgiei 53, deşi îi lipseşte impactul visceral al Ruletistului.
Alături, într-o încăpere împărţită în două de un paravan, are loc Mendebilul şi e dezvoltată scenic o temă din Gemenii. Mendebilul este povestit de doi dintre protagonişti, Mirciosu (Mihai Zaharia) şi "băiatul bolnav de poliomielită" (Andrei Atabay). Adresarea este directă şi colocvială. Publicul este făcut părtaş la istoria celor doi pe care aceştia o ilustrează prin imagini şi filmuleţe proiectate pe peretele încăperii din spate, o cameră a cărei podea s-a prăbuşit la un moment dat şi din care a rămas o groapă prevăzută cu o scară, în care s-a amenajat un şotron din cărămizi, iluminat discret de lumînări. Andrei Atabay coboară frecvent, cu cîrjele sale, în groapă, şi invocă numele Iolandei, personajul feminin care a suscitat invidia, gelozia, admiraţia şi inspiraţia grupului de copii prezentaţi de ceilalţi doi. Imaginea proiectată şi povestirea se completează reciproc, iar imaginile şi filmuleţele spun ceea ce naratorilor le-ar fi dificil să ilustreze.
Alături, Cristian Rus este Andrei, personajul din Gemenii care s-a trezit într-o dimineaţă locatar al corpului iubitei sale de o noapte, după o acuplare juvenil-extatică. Travaliul tînărului captiv al unei relaţii efemere este exprimat prin dans, în lumină violacee, pe un fundal sonor neliniştitor. La finalul momentului, se cere fiecărui spectator să spună un cuvînt, apoi actorul alege unul sau două dintre ele şi improvizează un dans complementar celui precedent.
Ceva mai încolo, în prima încăpere din dreapta, după intrare, un Păianjen din R.E.M., observator silenţios, dar vigilent al cuplului de îndrăgostiţi îşi reclamă poziţia de martor-cheie şi oferă o perspectivă sinoptică şi detaliată, după caz, a poveştii celor doi. Cristina Pleşa face o mini-reprezentaţie plină de forţă şi de expresivitate din acest moment, schimbînd tonul, registrul vocal şi atenţia faţă de public, abordîndu-l cînd individual, cînd general. Tot ea îşi racolează "victimele" printr-o onomatopee devenită particulară ("Ţ-ţ-ţ-ţ-ţţţ!"), o gestică şi o mimică insidios-persuasive, suficient de eficace încît să atragă publicul şi de două ori la acelaşi moment. Alături, într-o debara amenajată sub formă de bibliotecă, zace Egor (George Petrişor Sfârâială), ghidul vizionar în regatul R.E.M.-ului, cel care visează să devină un demiurg total, la fel ca Arhitectul. Momentul său individual pune spectatorul (spectatorii au acces la Egor pe rînd, unul cîte unul) în contact direct cu tribulaţiile creaţiei, ale viselor şi visurilor, şi le oferă la final o scoică ce le va facilita accesul la încăperea-terminus R.E.M., în care oglinda le va revela adevărata esenţă personală.
Adevăratul punct forte al spectacolului este conceptul cu totul singular, Nostalgia 53 fiind singurul spectacol din România care se joacă într-un spaţiu prin excelenţă alternativ - o casă veche, lăsată în paragină mult timp şi cedată unor tineri entuziaşti, studenţi la Arhitectură, dispuşi să o convertească într-un spaţiu cultural şi să o întreţină. Spectacolul se joacă în toată casa, concomitent. Publicul participă, prin rotaţie, la momentele mozaicale care alcătuiesc evenimentul teatral, iar durata totală a vizionării este de peste trei ore (spectacolul se mulează şi durează după numărul de spectatori şi disponibilitatea acestora, ajungînd, în unele cazuri, pînă la aproape cinci ore). În plus, Nostalgia 53 e un uriaş malaxor de idei, senzaţii, imagini şi detalii. Un spectacol compozit, disparat, dar coeziv, în care fiecare spaţiu posibil este utilizat (nişe deasupra treptelor, subsolul, etajul, toate încăperile, groapa, curtea, culoarele, holul central) cu maximum de eficienţă. Casa Carol 53 se transfigurează prin aportul reprezentaţiei, devine un organism viu care freamătă, visează, se contorsionează, cască, exultă, lăcrimează şi rîde în acelaşi timp cu distribuţia şi cu publicul. Este foarte greu de tradus în termeni vizuali vocabularul extins şi imagistica complexă a Nostalgiei, dar regizoarea Crista Bilciu a reuşit performanţa de a angrena toate resursele experimentale, ludice şi tehnice de care a dispus pentru a realiza acest deziderat dificil. Bineînţeles, există limite la nivel actoricesc, iar avalanşa aproape barocă de detalii, mişcări şi replici bulversează în primă instanţă spectatorul comun, însă miza principală a spectacolului este crearea unui liant între o capodoperă literară şi un public mai mult sau mai puţin familiarizat cu proza cărtăresciană, printr-un spectacol teatral ("de teatru" ar suna oarecum impropriu în contextul dat) care poate produce reacţii contradictorii, dar nu poate fi trecut cu vederea.
Crista Bilciu e familiarizată cu experimentele teatrale, regizoarea fiind adepta reconvertirii în limbaj teatral, prin filtrul estetic personal, al textelor literare pe care le îndrăgeşte. Compania ei independentă, Teatrul de Foc, a susţinut numeroase reprezentaţii ale conceptului Poezisele, la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi la Teatrul Podul, prin spectacole de teatru coregrafic şi poetic, adaptate după texte ale unor poeţi români reprezentativi. Printre spectacole se numără Cu uşile închise, Cîntăreaţa cheală, Experimentul Hamlet, D'ale carnavalului şi Aşteptîndu-l pe Godot. De curînd a fost realizat un nou spectacol, păstrînd o parte din distribuţia Nostalgiei 53, tot într-un cadru neconvenţional (ruinele de la Curtea veche, Centrul vechi din Bucureşti), intitulat Mioritice (În căutarea lui Dracula), în care explorează şi reactualizează două mituri fondatoare ale culturii româneşti: Mioriţa şi Meşterul Manole, alături de dansul Paparudei.
Nostalgia 53 nu e doar un spectacol, ci o experienţă, din toate punctele de vedere. Centrul de greutate îl reprezintă nuvela R.E.M., iar conceptul general e străbătut de tema visului, a evaziunii, a dedublării: acel eu pe care îl proiectăm extracorporal, dar care capătă corporalitate prin asumarea statutului evanescent, de esenţializare (prin visat şi visare) a părţii din noi care, în mod obişnuit, doarme şi este trezită doar cînd pleoapele se închid şi redevenim ceea ce suntem, de fapt, cu adevărat.
Nostalgia 53, după Mircea Cărtărescu
Regie: Crista Bilciu
Distribuţie: Anda Saltelechi, Sandra Şimon, Fang Shuang, Cristina Pleşa, Florin Stoian, Mihai Marin, Iulia Isar, Andrei Atabay, George Petrişor Sfârâială, Mihai Zaharia, Raluca Zlatanov, Luiza Cobori, Sandra Drăgan, Raluca-Mihaela Găină, Alina Tofan, Evelyn Marcu, Alina Cimpoeru, Anne-Marie Zaharia
Machiaj: Nana Platon
Scenografie: Maria Ecaterina Tache
Mişcare scenică: Cristian Rus
Muzică: Dragoş Crifca şi Eugen Şerbănescu.
Video: Paula Oneţ.