În cazul de faţă e vorba despre un grup de liceeni din Los Angeles. Ei urmăresc site-urile de ştiri pentru a vedea ce divă sau ce erou hollywoodian pleacă din localitate (Paris Hilton, Brian Austin Green şi Megan Fox, Orlando Bloom şi Miranda Kerr sau Lindsey Lohan), apoi se furişează în casele lor pentru mici petreceri şi pentru a pune mîna pe hainele, pe accesoriile şi, cînd e cazul, pe o parte din banii acestora. For fun, pentru o garderobă care să adune multe like-uri pe facebook şi pentru aura pe care o generează eticheta, faptul că se îmbracă precum star-urile şi (uneori) conduc maşini precum ale lor. Situări şi situaţii din care decurge o atitudine miserupist-ostentativă, rezultat al unei interpretări (deplasate, desigur) a statutului de super-star. În scenariul pe care îl scrie, Sofia Coppola urmăreşte datele publicate de către Nancy Jo Sales în articolul din Vanity Fair, The Suspect Wore Louboutins, din 2010. O expunere cuprinzătoare a evenimentelor din spatele istoriei prezentate pe ecran pot fi găsite în volumul publicat de aceeaşi jurnalistă în 2013, The Bling Ring: How A Gang of Fame-Obsessed Teens Ripped Off Hollywood and Shocked the World.
Luciditatea Sofiei Coppola e vizibilă ca efort de a transpune pe ecran faptele tinerilor şi apropierea lor de viaţă cît mai curat, cît mai direct. Dezinvoltura acestora inundă ecranul. Acesta respiră aerul jovial-nesăbuit al tinerilor, care se învîrt în aceleaşi discuţii, aceleaşi tabieturi: club-case-facebook-şcoală, cea din urmă fiind parte din scena de prezentare a vestimentaţiei. Obsesia lor faţă de lumea vedetelor e prezentată cît se poate de cool'n'sexy, frivolitatea discursului adolescenţilor fiind subliniată (şi satirizată) printr-o construcţie vizuală în care domină notele de reality show, cele de fotografie de club şi spiritul discursiv al unui serial TV gen Sex and the City; într-un ecleraj în care natura - de cele mai multe ori palidă - contrastează cu exuberanţa tîmp-sclipicioasă a tinerilor. Prin conturarea unei atmosfere cît se poate de convingătoare în încercarea de a reda un (paradoxal) conţinut lipsit de substanţă, The Bling Ring se învecinează cu prima parte a lui Death Proof, filmul lui Quentin Tarantino, unde erau excelent surprinse (ironizate) small-talk-ul feminin, atmosfera girlie.
În acest context, opiniile unei bune părţi a critici americane de film în ce priveşte The Bling Ring sînt mai degrabă inoportune. Site-ul Rotten Tomatoes a centralizat nu mai puţin de o sută şaptezeci de cronici despre Bling Ring, opinia cea mai răspîndită fiind aceea că - dincolo de anumite calităţi vizuale certe, - filmul nu stă în picioare din cauză că nu sapă dincolo de suprafaţa minţii acestor tineri şi că, astfel, istoria nu are profunzime. Nimeni nu pare să fi învăţat nimic din experienţa avută şi, astfel, filmul ar fi destul de superficial. Măcar unul dintre participanţii la tumultul vedetisim - Israel Broussard - se dovedeşte a fi conştient şi critic în relaţie cu propriile fapte. Şi, dincolo de asta, în măsura în care Sofia Coppola ar fi ales ca în timpul procesului tinerilor să prezinte personaje spăşite sau - într-un soi de epilog - personaje care muncesc sau învaţă, care luptă pentru o poziţie socială decentă după încheierea detenţiei, filmul ar fi căpătat notele unei excursii morale conformiste. Dinspre o discutare a modului în care tinerii (o parte din ei, cel puţin) respiră varianta ultimă a visului american (succes-vedetă), filmul ar fi fost condus spre o pledoarie pentru vis american în forma sa clasică - unde împlinirea era legată de muncă, familie şi proprietate. O abordare străină modului în care Sofia Coppola gîndeşte cinematograful.
The Bling Ring a deschis secţiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes, 2013 şi a rulat pe ecranele noastre în partea a doua a lunii august 2013. E ultimul proiect în care a fost prezent operatorul Harry Savides, care a colaborat cu Gus Van Sant la Trilogia Morţii (Gerry, Elephant, Last Days) sau la Milk, cu David Fincher la Zodiac şi care i-a fost alături Sofiei Coppola şi la Somewhere.