Abdellatif Kechiche s-a născut în Tunisia, dar a crescut de mic în oraşul francez Nice, acolo unde, începând din adolescenţă, îşi petrecea toată ziua în sălile de cinema, jinduind să intre cumva în acea lume pe care o considera mistică. Nu îşi imagina pe atunci că va deveni regizor, pentru că, spune el, mijloacele acelor vremuri erau cu mult mai reduse decât cele din ziua de azi. În schimb, hotărăşte să devină actor, ca un paşaport pe care spera să-l obţină către tărâmul cinematografiei, până ce să ajungă să ţină concret prima cameră de filmat în mâini. A refuzat să ne vorbească foarte mult despre ultimul său film, şi cel mai controversat, La vie d'Adèle: Chapitres 1 et 2, căzând de acord să ne vorbească despre o viziune mai generală a sa asupra cinema-ului, insistând să-l privim ca pe un apprenti cineaste.
Despre subiect. Cum îl alegi şi cum îl dezvolţi, cum îţi alegi perspectiva şi cum o menţii până la final? Kechiche mărturiseşte că, de fiecare dată când e pus să scrie note de intenţie sau să facă apologia deciziilor lui, acest lucru i se pare unul dintre cele mai artificiale lucruri puse în calea unui artist, pentru că a căuta cauza şi importanţa ideilor tale fugăreşte de fapt ideile, blochează imaginaţia în mişcare şi te forţează să gândeşti mai mult subiectul, decât să-l simţi. E, totuşi, o activitate pe care trebuie să o faci pentru cei care investesc în film, în schimb, pentru artist rămâne ceva inutil şi, întrucâtva, dăunător. Pregătirea subiectului e, tocmai, un flux continuu de idei. În ceea ce priveşte ultimul său film, nu a văzut etapa de documentare ca pe o necesitate mai mare decât în cazul celorlalte filme ale sale (în special, Venus Noire, care este o poveste de epocă şi a necesitat o acurateţe mai mare a documentării). Pregătirile sunt necesare, dar nu trebuie să închidă calea imprevizibilului. E ca atunci când faci o casă, spune Kechiche, găseşti terenul, torni fundaţia, înalţi zidurile, faci totul conform unui plan, dar ajungi să o decorezi după cum te taie capul. Filmul tău are nevoie de planuri, de pregătiri - decoruri, actori, costume, locaţii - tu, ca regizor, ai nevoie de o minimă securitate pe care ţi-o oferă aceste lucruri, însă, de cele mai multe ori, trebuie să iei decizii pe moment şi să te laşi surprins.
Aşadar, Kechiche nu e total de acord cu definiţia dată regizorului ca fiind cel care are o idee precisă, pe care şi-o păstrează până la final, spunând că el, cel puţin, deşi pleacă de la un scenariu precis, cu storyboard-uri concrete, când îşi întâlneşte actorii, uită parţial de scenariu şi îl modelează în funcţie de poveştile lor sau de datele din realitate care îl surprind în acel moment, definindu-şi munca ca o adaptare continuă, une écriture continue. Et voila, ca atunci când navighezi - ai un drum stabilit pe mare, o destinaţie la care trebuie să ajungi, dar, în fond, mergi după vânt!
O altă întrebare pe care şi-a pus-o el în legătură cu subiectele sale (şi pe care ar trebui să şi-o pună oricare cineast) a fost "Sunt sau nu legitim pentru a spune această poveste?", însă şi în acest caz, regizorul francez spune că nu trebuie să fie vorba de un blocaj. Chiar şi în cazul filmului La vie d'Adèle, nu a fost nevoie de o reglementare specială, pentru că, într-adevăr, plăcerea fizică sau dorinţa nu se trăieşte la fel, dar se vede la fel, în esenţă, se înţelege la fel. "Pot să fac un film despre cineva care mănâncă un fel de mâncare pe care eu nu l-am gustat niciodată, şi totuşi, să-mi dau seama că personajului meu îi place acea mâncare şi, în final, să cred că şi mie mi-ar plăcea" sau, şi mai concret spus, "pot să filmez o naştere, chiar dacă eu nu voi naşte niciodată un copil". Nu există o legitimitatea specifică în a-ţi alege un subiect, ci există o sensibilitate pur umană de a filma ceva frumos, care te interesează, cu care rezonezi. Din acest punct de vedere, "La vie d'Adèle e un film simplu, dar dur. Deşi subiectul dur e tratat simplu. În esenţă e un film dureros despre o ruptură în dragoste, iar cu această ruptură am rezonat eu şi am încercat să o captez."
Întrebat cu ce alţi cineaşti rezonează, Kechiche a răspuns că e profund emoţionat de Charlie Chaplin, Jacques Tati, Yasujiro Ozu şi Wilhelm Pabst, ale căror filme îl marchează şi îi fac bine.
Recomand filmele lui Abdellatif Kechiche, ultimul a intrat în cinematografe, şi recomand experienţa Les Films de Cannes à Bucarest 2013. Dacă nu aţi apucat să o gustaţi, atunci anulaţi rezervarea pentru Cannes 2014 şi ne vedem toamna viitoare!