Descoperim lent peisajul de început de lume de la margine mării Barentz, dominat de stânci eterne ce străjuiesc o plajă presărată cu carcasele putrezind ale bărcilor pescăreşti şi scheletele albite de vânt ale balenelor eşuate la mal. În lumina rece a răsăritului, Nikolai (Aleksei Serebriakov - Nominalizat pentru acest rol la Premiul Academiei Europene de Film, categoria Cel mai bun actor) îşi părăseşte casa de lemn, veche şi purtând urmele generaţiilor care au locuit-o, construită pe promontoriul dominând micul port, pentru a-şi întâmpina la gară prietenul Dimitri Selezniov (Vladimir Vdovichenkov), vechi camarad de arme. În griul albăstrui al orelor mici se aprinde lumina caldă de la fereastra bucătăriei străpungând imensitatea semi-întunericului; ceaţa de început de lume; întinderea stepei ruseşti traversată de farurile gălbui ale jeep-ului. Fiecare personaj al dramei este prezentat minuţios, pe îndelete. Intriga ni se descoperă târziu, după aproape douăzeci de minute de film înţelegem miza - primarul şi mini-oligarhul local (Roman Madyanov) vrea să îi ia casa, lăsându-l pe drumuri cu nevastă şi copil pentru că... aşa vrea el.
Filmul îşi ia numele de la Cartea lui Iov, din Vechiul Testament, unde Iov este pus la încercare de Satan şi i se ia totul, fără ca el să se lepede de credinţa în Dumnezeu. Aici, Nikolai pierde într-un proces corupt casa moştenită din generaţie în generaţie, apoi nevasta (Elena Liadova), tânără şi frumoasă, care este ucisă; apoi libertatea, căci este acuzat de crimă, şi în cele din urmă şi propriul fiu, rămas singur, care va fi luat în plasament chiar de cei care i-au denunţat tatăl.
Micile servicii pe care Nikolai le face poliţiştilor locali, prietenia soţiei lui cu nevasta unui inspector local sau dosarul cu dovezi prin care poate fi atacat primarul nu îl scapă pe acesta de destinul care îl striveşte. Sistemul se ridică zid împotriva omului simplu care se luptă pentru a-şi păstra dreptul asupra casei, a pământului pe care îl munceşte, pentru a ocroti fericirea şi unitatea propriei familii. Un zid al tăcerii implacabile apare de îndată ce el încearcă să se opună abuzurilor primarului - la cea mai mică formă de protest poliţiştii îl arestează, procurorul se dă bolnav, asistenta sa nu îşi ia nici o răspundere, nici măcar pentru a înregistra cererea legitimă a avocatului de eliberare, iar avocatul prieten îl trădează în cel mai mârşav mod.
Zviaghinţev, prin filmul său, nominalizat în mod surprinzător de către Federaţia Rusă la Oscarul pentru film străin, aduce o critică directă societăţii ruseşti contemporane. Nimic nu îl poate scăpa pe Iov / Nikolai, însă, nici măcar întoarcere spre credinţă, căci şi pe aceasta au pus mâna reprezentanţii statului corupt. Primarul, beţiv şi profund mincinos stă la masă şi bea cu ierarhul ortodox, îmbrăcat în odăjdii aurii. Acest fir roşu al Bisericii permanent conectate la politica rusească se regăseşte de la detalii amuzante - tripticul de fotografii cu fete fără chiloţi aşezat alături de tripticul de iconiţe cu sfinţi de pe bordul maşinii unuia dintre poliţişti -, până la dialoguri care îţi îngheaţă sângele în vine, cum ar fi cel din biroul Primarului, îngrijorat de posibile consecinţe ale gesturilor lui ilegale: "Preot: Toată puterea vine de la Domnul. Câtă vreme este pe placul Lui, să nu ai teamă." "Primarul: Şi, e pe placul Lui?". Discursul anti-ecleziastic culminează cu scena finală - o predică a aceluiaşi preot de condamnare a minciunii, o predică despre adevăr, importanţa adevărului şi obligaţia drept-credinciosului de a fi cinstit şi nu ipocrit. Camera ne descoperă apoi enoriaşii: primarul criminal, judecătoarele imorale, poliţiştii mincinoşi cu neveste şi copii, distrugând, astfel, orice speranţă că acest pământ bântuit de minciună îşi va recăpăta vreodată credinţa şi adevărul. Nici în Biserică nu mai există adevăr, nici în copii nu mai există viitor.
Leviafan a câştigat un merituos Premiu pentru cel mai bun scenariu la Cannes. Intriga curge inteligent, cu răsturnări de situaţie surprinzătoare, precum adulterul soţiei, cu asocieri care în final duc într-o cu totul altă direcţie, precum cea a partidei de tras cu puşca cu ocazia zilei de naştere a unuia dintre poliţişti care, mai apoi, uită total de prietenie, ba chiar depun mărturie împotriva lui Nikolai şi, totuşi, îşi păstrează simplitatea şi liniaritatea.
Cu filmul precedent, Elena (2011), Zviaghinţev ataca, folosind aceeaşi desfăşurare lentă, inexorabilă, în personaje puţine şi cu o imagine de o frumuseţe echilibrată şi pură, sistemul oligarhilor urbani moscoviţi. Ieşind din oraş, regizorul ne relevă, cu aceeaşi forţă şi grijă vizuală, un spaţiu al Mamei Rusia, mâncat de aceeaşi corupţie omniprezentă pe care nimic nu o poate opri, întoarce din drum şi a cărei conştiinţă nu poate fi în nici un fel trezită la viaţă.
Ca şi în Elena, imaginea îmbină blândeţea imagistică cu o seninătate poetică a culorii şi peisajului, construite de regizor alături de aceeaşi echipă - scenograful Andrey Ponkratov şi directorul de imagine Mikhail Krichman -, în contrast cu duritatea faptelor lipsite de umanitate ale personajelor. Ai impresia că frumuseţea şi bunătatea au ieşit din om, din felul lui de a fi, lasându-l singur să îşi îndure propriul destin.
Ceea ce este însă cutremurător la acest film este apropierea dintre realităţile ruseşti de cele ale României actuale. Avem aceeaşi corupţie ce distruge drepturile cetăţenilor săi, acelaşi colaboraţionism al reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române cu politicul - în plină campanie electorală înalţi prelaţi îşi îndeamnă enoriaşii să sprijine un anume candidat, şi anume pe Victor Ponta, singurul creştin valabil. Dacă Andrei Zviaghinţev şi filmul său ne oferă portretul unei societăţi fără speranţă de eliberare din laţul de oţel al corupţiei, poate că în România mai avem totuşi o şansă. Nu putem decât spera şi lupta încurajând protestele societăţii civile, recunoaşterea domniei legii şi democraţia.