Acum, în perioada bilanţurilor, prestigioase reviste cinematografice, precum Cahiers du Cinéma (Franţa) şi Sight & Sound (Marea Britanie), au inclus Adèle - tot în urma voturilor exprimate de critici - printre cele mai bune zece filme ale lumii din 2013 (ba chiar, în cazul celor două publicaţii amintite, printre primele trei). Ţinînd cont şi de numeroasele cronici pozitive apărute în revistele şi pe site-urile de specialitate, se poate trage concluzia că, pentru o bună parte a criticilor, Abdellatif Kechiche este autorul unuia dintre cele mai importante filme ale anului, dacă nu chiar al filmului anului 2013. Totuşi, pentru doi vehemenţi contestatari români ai lui Adèle, criticii care preţuiesc filmul fie sînt lipsiţi de onestitate, cum îi pune "la punkt" Ileana Bîrsan, fie "gîndesc cu simţurile, nu cu mintea", cum opinează Lucian Maier (FilmSense.eu, LiterNet.ro) într-un comentariu la articolul meu din Observator cultural. Dat fiind că acel text, pe care l-am intitulat Nedreptăţita Adèle, a generat o aprinsă polemică on-line, în care s-a trecut de la observaţii despre producţia cinematografică la reflecţii privind menirea criticii, am considerat necesar să revin asupra sa, mai ales că filmul lui Abdellatif Kechiche merită, în opinia mea, să fie discutat sine ira et studio.
Cine este Adèle?
Adolescenta care, pe parcursul celor aproape trei ore ale filmului, se transformă sub ochii noştri în femeie, memorabil interpretată de către Adèle Exarchopoulos, pentru care regizorul-coscenarist a schimbat prenumele eroinei (Clémentine) din romanul grafic inspirator al lui Julie Maroh (a fost pentru prima dată în istoria Cannesului cînd un film bazat pe un album de benzi desenate a obţinut marele trofeu al festivalului), este o protagonistă fascinantă, care le eclipsează pe toate celelalte personaje şi îşi revendică, pe bună dreptate, statutul de erou-cult al cinematografului. E adevărat, cinemascopul nu a fost inventat pentru gros-planuri, dar, urmărind-o în cele mai mici detalii pe incredibil de expresiva actriţă franceză trăindu-şi rolul cu intensitate şi voluptate, am putea crede că ecranul panoramic a fost creat special pentru ea.
Din punct de vedere dramaturgic, faptul că Abdellatif Kechiche evită aproape toate situaţiile conflictuale cu care ne-au obişnuit multe coming out movies, pentru a se concentra asupra lui Adèle şi asupra relaţiei ei devorante cu Emma (Léa Seydoux), nu mi se pare nicidecum o slăbiciune a filmului, ci o opţiune auctorială fermă şi îndrăzneaţă, care îl scoate din tiparele unui subgen destul de popular. Pe scurt, cineastul a decupat din Viaţa lui Adèle ceea ce îl interesa şi doar ne-a sugerat restul (prin scena violentă din curtea şcolii şi cea în care Emma cinează la părinţii iubitei sale).
Cît despre "agenda" filmului şi a regizorului său, a vedea vreo legătură directă între Adèle şi legea franceză privind căsătoriile între persoane de acelaşi sex, intrată în vigoare chiar în zilele în care filmul avea premiera pe Croazetă, este, pentru mine, o exagerare din rea-voinţă. Dacă decizia juriului cannez de a-i acorda Palme d'Or-ul lui Adèle a fost sau nu influenţată de protestele pariziene împotriva legii cu pricina, asta nu am cum să ştiu (Cristian Mungiu este, probabil, singurul român care cunoaşte răspunsul), şi nici nu intenţionez să mă lansez în speculaţii sterile. În ceea ce mă priveşte, întrebarea "A meritat Adèle Palme d'Or-ul?" (care o preocupă pe Ileana Bîrsan în cronica sa) mi se pare mult mai puţin importantă decît "Este Adèle un film mare al cinematografiei contemporane?".
Sexul şi viaţa
Mulţi comentatori români au deplîns frecvenţa şi lungimea scenelor de sex explicit, care ar coborî filmul, din zona artisticului, în cea a pornograficului. Totuşi, chiar şi acceptînd dezacordul dintre, pe de o parte, stilul general realist şi anticalofil ("bîţîit") şi, pe de altă parte, momentele cosmetizate (cum sînt acele scene de sex, minuţios coregrafiate, luminate, filmate şi montate), dezacord ce constituie - după cum scriam în textul meu precedent - principalul punct vulnerabil al filmului, este injust să reduci Adèle la nişte secvenţe care, puse cap la cap, ocupă mai puţin de o zecime din durata peliculei.
Însă Lucian Maier merge şi mai departe, afirmînd că filmul "nu depăşeşte latura sexuală a unei relaţii" sau - accentuează el în comentariul deja citat - "reţine doar dedicaţia fizică, nimic din celelalte aspecte ale ideii de relaţie şi ale pasiunii în genere". Cît de mult se înşală, asta ar putea realiza Lucian Maier chiar şi numai dacă ar lectura, fără prejudecăţi, textul semnat de un coleg de pe LiterNet.ro, Mihai Brezeanu, care analizează excelent evoluţia relaţiei dintre cele două personaje principale ale filmului. Sau, de pe acelaşi site, cronica Sabinei Bălan, care conchide: "Onestitatea filmului vine tocmai din explorarea dimensiunilor psihologice, ce ţin mai degrabă de natura umană a sentimentelor trăite de cele două protagoniste, decît din latura fizică a relaţiei lor, iar acest lucru face din filmul lui Abdellatif Kechiche o operă cinematografică valoroasă, chiar şi în afara premiului de la Cannes şi a disputelor adiacente". Şi, desigur, exemplele pot continua. Din păcate, Lucian Maier a văzut în acest film doar sex, în timp de alţi spectatori (printre care îndrăznesc să mă includ) au văzut în el doar viaţă (din care, normal, face parte şi sexul).
Intenţie vs stil
Acelaşi Lucian Maier mai face o afirmaţie care, în opinia mea, îi descalifică demersul critic: "Dorinţa acestui proiect e de a arăta că şi un cuplu homosexual trăieşte pasiunea - care implică sufletul şi sexul - la fel de puternic precum unul heterosexual" (de aici şi pînă la deja discutatul subiect al căsătoriilor homosexuale nu mai este decît un pas pentru comentator). Înainte de toate, consider că, într-o societate occidentală, postmodernă şi postistorică, acest fapt nu mai trebuie arătat. Chiar şi luînd de bună aserţiunea, m-am întrebat, retoric-moromeţian, pe ce se bazează Lucian Maier cînd susţine cu atîta siguranţa că aceasta - şi nu alta - este "dorinţa" (sau intenţia) proiectului (altfel spus, a autorului său), căci, după ştiinţa mea, Abdellatif Kechiche nu a declarat niciodată public un asemenea lucru (dacă ar fi făcut-o, argumentaţia comentatorului român ar fi putut fi acceptată).
Răspunsul lui Lucian Maier a fost că, "în genere, în interiorul artei nu vorbeşte Arta, ci autorul obiectului artistic, autorul vrea să spună ceva. Iar atunci cînd criticul priveşte acele imagini înlănţuite, în fapt urmăreşte idei, urmăreşte o argumentaţie - a autorului". De acord, dar dacă, judecînd după secvenţele în care protagonista mănîncă sau găteşte (chiar mai numeroase decît scenele de sex), am afirma că intenţia autorului nu este aceea de a echivala, ca intensitate, pasiunea homosexuală cu cea heterosexuală, ci aceea de a dovedi adevărul dictonului "dragostea trece prin stomac"? Nu am fi, oare, la fel de îndreptăţiţi ca şi Lucian Maier?
Soluţia, cred, este ca, atunci cînd analizăm un film, să ne concentrăm asupra stilului, nu asupra intenţiei autorului (de altfel, căutînd "ce-a vrut să spună autorul", păcătuim prin ceea ce teoreticienii literari W.K. Wimsatt şi Monroe Beardsley au denumit, încă din anii 1940, intentional fallacy). În schimb, aşa cum observă Susan Sontag, în eseul său Despre stil, "stilul reprezintă principiul deciziei într-o operă de artă, semnătura voinţei artistului". Iar a cerceta modul în care autorul, prin stilul său personal, îşi construieşte discursul cinematografic nu este nici pe departe acelaşi lucru cu a judeca modul în care transpare în film intenţia pe care noi i-o atribuim abuziv.
Lucian Maier mai face apel, în sprijinul argumentaţiei sale, la o schemă extrasă din lucrarea Cinema Studies: The Key Concepts a lui Susan Hayward, însă omite să menţioneze că acea schemă este reprezentativă, în opinia autoarei, pentru perioada de glorie a poststructuralismului, adică anii 1970. Se prea poate ca nivelul teoretic al criticii cinematografice autohtone să nu-l fi depăşit încă pe cel al criticii occidentale de acum patru decenii, dar mi se pare complet inadecvat să recurgi astăzi la concepţii datate, preluate ad litteram şi fără nici un amendament, pentru a-ţi justifica - destul de arbitrar, de altfel - fermitatea unor opinii ce nu numai că nu stimulează, ci anulează orice tentativă de dialog.
De ce un film mare?
Pentru că, în pofida opiniilor Ilenei Bîrsan şi ale lui Lucian Maier, consider că Adèle ne propune unul dintre cele mai autentice şi mai convingătoare portrete pe care ni le-a oferit recent cinematograful, un portret plin de viaţă şi de adevăr uman. Pentru că Abdellatif Kechiche a izbutit să realizeze un film simplu în aparenţă, dar de fapt foarte elaborat, deopotrivă de dragoste şi de maturizare, dar polemizînd implicit cu clişeele ambelor genuri. Un film care te captivează şi te urmăreşte, te încîntă şi te marchează, un film pe care eu unul îl voi urmări mereu cu plăcere şi emoţie.