Amat Escalante a învăţat să conducă doar cu trei ani în urmă, aşa că, pe pereţii lui nu au fost niciodată lipite postere cu maşini, ci cu aparate foto şi camere video. Primul salariu pe care l-a obţinut lucrând la un fast-food a fost exact costul camerei de filmat pe care şi-o dorea cu ardoare. A renunţat la şcoală şi s-a apucat să facă documentare, având mereu în minte un ţel: la 24 de ani îşi va filma primul film, la fel cum a făcut Kubrick şi cum au făcut alţii pe care îi admira din copilărie. Curând, talentul său s-a întâlnit cu un noroc chior; o cunoştinţă s-a oferit să îi finanţeze proiectele şi astfel tânărul mexican a prins avânt... atâta avânt încât, după ce scurtmetrajele sale au fost respinse la festivalul din oraşul său natal, Guanajuato, este astăzi câştigătorul Premiului pentru regie de la Cannes, 2013.
Tactica de lucru a mexicanului este la fel de organică, şi în acelaşi timp riscantă, precum sinceritatea discursului său. Escalante lucrează aproape numai cu actori neprofesionişti, locuitori ai oraşului Guanajuato sau ai împrejurimilor. Scenariul nu le este dat acestora în avans, iar personajele nu le sunt cunoscute în întregime, astfel că nu sunt studiate în niciun fel anterior filmării. Fiecare scenă este interpretată şi filmată după indicaţiile date de Escalante cu puţin timp înainte, aceste informaţii neconţinând, uneori, întregul context în care se află personajul, ci doar starea sa momentană şi acţiunea pe care o are de realizat. În Making of Heli, realizat de fratele regizorului (Martin Escalante) şi prezentat în cadrul masterclass-ului, vedem prea puţin din pregătirea propriu-zisă a scenelor. În schimb, avem parte de mai multe porţii de confesiuni din partea actorilor care definesc stilul lui Escalante şi esenţa peliculei la care au participat mai bine decât orice captură propriu-zisă de culise. Iniţial debusolat de elipsele din indicaţiile regizorului, de mediul şi ritmul filmărilor, Armando Espitia, interpretul lui Heli, unul dintre puţinii actori cu pregătire în domeniu folosiţi de Escalante, ajunge să recunoască magia din talentul acestuia şi să o definească, spunând că ea constă în capacitatea mexicanului de a te face să joci fără să gândeşti, de a te determina să te concentrezi numai pe senzaţia sau emoţia momentului curent.
Atât la proiecţia filmului Heli, cât şi la masterclass, au existat spectatori curioşi cu privire la motivaţia originală din spatele anumitor scene cărora ei le-au acordat o semnificaţie importantă, însă, subiectivă. Răspunsurile lui Escalante (fie a oferit o motivaţie estetică, fie a recunoscut că a observat simbolistica unei scene abia după ce filmul a fost finalizat ) demonstrează că magia din lucrul cu actorii se propagă şi în relaţia sa cu filmul, ca întreg, întrucât această aparentă elipsă a intenţiilor raţionale se transformă, prin film, într-o dovadă de instinct, în acea concentrare senzorială pe care regizorul mexican o obţine de la el însuşi, inconştient, la fel cum o obţine de la cei care îi joacă rolurile scrise, de mână, pe o hârtie.