Toleranţă sau hiperempatie?- Fruitvale Station la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013

Ryan Coogler câştigă Marele premiu al Juriului la Festivalul Sundance 2013 şi Un Certain Regard - Avenir Prize, la Cannes 2013 cu un film bazat pe un fapt real. De altfel, primele secvenţe din film sunt chiar cele originale, filmate de un pasager al metroului pe peronul Fruitvale Station, unde Oscar Grant, un bărbat de culoare în vârstă de 22 de ani a fost împuşcat mortal de un agent de poliţie în prima zi a anului 2009. Deşi filmul nu se doreşte a fi un documentar, regizorul preia acţiunea propriu-zisă din noaptea de 1 ianuarie şi recompune ziua de 31 decembrie din viaţa lui Oscar Grant, revenind la imagini nonficţionale în finalul filmului când o vedem pe fiica victimei şi pe activiştii care au demarat acţiuni de protest şi conştientizare după tragicul eveniment. Subiectul este încă unul sensibil, existând conflicte latente între cei care susţin că accidentul s-a produs dintr-o simplă greşeală a agentului de poliţie care, în loc să îşi folosească arma tranchilizantă, a apucat-o pe cea încărcată cu gloanţe şi cei care susţin că atitudinea agentului de poliţie era deja exagerat de violentă, folosirea oricărei arme fiind de prisos având în vedere că subiectul era imobilizat la podea.

Totuşi, raportându-ne strict la film, întrebările care apar nu ţin de rezolvarea legală a cazului, sau de acurateţea faptelor prezentate, căci produsul final este unul ficţional (regizorul însuşi recunoaşte că există multe scene pur inventate), ci ţin de abordare şi, desigur, de impactul asupra receptării, căci notorietatea cazului combinată cu versiunea lui Coogler poate compune noi concluzii în mintea unei audienţe vulnerabile la producţii bazate pe un fapt real. Da, filmul promovează toleranţa interrasială şi intercomunitară, atacă prejudecăţile şi excesul de violenţă, atinge chiar şi obstacolele care îi fac aproape imposibilă reintegrarea în societate unui fost puşcăriaş. Şi aici vine dar-ul. Filmul devine mai mult o poveste despre Oscar Grant decât o poveste despre cazul bărbatului negru ucis la metrou de un poliţist alb care se întâmplă să se numească şi să fie Oscar Grant. Paradoxal, din victimă-simbol bărbatul ajunge să fie doar victimă, una aproape hiperbolizată, căci tot filmul lucrează la construirea empatiei din jurul său. Desigur, Coogler nu omite faptul că Oscar Grant vindea iarbă şi că îşi înşelase soţia, dar, cumva, toate astea devin un fel de coordonate deţinute de la sine de personaj, umanizarea lui fiind cea pregnantă, detaliile care îi personalizează demersul de redemption pe care pare să îl înceapă şi prezentarea lui în toate posturile familiale (tată, fiu, nepot - toate exemplare) sau amicale posibile.

La sfârşitul proiecţiei filmului în cadrul Festivalului de Psihanaliză şi Film 2013, s-a spus că mulţi receptează mesajul filmului în mod greşit, înţelegând literalmente că Oscar Grant e un negru ucis de un poliţist alb, acesta fiind singurul care trebuie blamat, când, de fapt, Oscar Grant e victima comunităţii din care face parte şi a fatalităţii create de interacţiunile dintre membrii ei şi ai altor comunităţi. Situaţia precizată e inevitabilă, într-o măsură sau alta, căci, până la prezentarea altercaţiei propriu-zise, spectatorul a ajuns în poziţia în care ştie atât de multe (de bine) despre Oscar Grant încât obiectivitatea sa a scăzut proporţional cu creşterea statutului victimei la cel de martir. Dacă acest rezultat este sau nu corect, moral, necesar, disculpat de ficţiune... rămâne de dezbătut.