Una din alegerile regizorale, care salvează filmul de complicaţii ulterioare, este prezentarea spaţiului aproape bucolic al lacului şi a pădurii orgiastice din jur, în care se desfăşoară în totalitate acţiunea, ca un micro-cosmos izolat, (spun "complicaţii" din intuiţia faptului că a arăta şi a introduce personajele într-ul alt mediu, exterior exacerbării homosexualităţii lor, ar fi creat, voit sau nu, imaginea acestei paralele între lumea lor şi lumea heterosexuală, şi ar fi întărit comparaţii sau etichete în ceea ce priveşte ideea social acceptată de "normalitate"). Indicii ale acţiunilor personajelor în alt spaţiu, decât cel exploatat, există, dar sunt lăsate în elipsă şi doar amintite în mod natural - Franck, protagonistul îşi dă întâlnire la cină cu prietenul-fără-implicaţii-sexuale, Henri, aflăm detalii despre viaţa lor privată, locul lor de muncă, şi o replică fugitivă aruncată de Franck unui cunoscut de pe plajă: "Ai mai rămas până târziu aseară? / Nu, am plecat după tine.". Astfel, plonjarea în poveste e sincronă cu parcarea maşinilor lângă pădure şi parcurgerea drumul prin pădure, până la lac, ceea ce dă senzaţia explorării acestui univers (care, pentru majoritatea spectatorilor rămâne unul destul de "exotic") dintr-un soi de perspectivă observaţională, întărită parţial şi de alegerile stilistice (nu e vorba de o filmare documentaristă cu camera hand-held, ci de o poziţionare cinematografică mai degrabă frustă, statică, ritmată, fără să piardă din estetismul vizual). Poate şi de aceea, senzaţionalul poveştii, care va creşte în proporţii către final, e temperat de această anulare a relaţiei exterior-interior. Spectatorul e păstrat în interiorul acestui fenomen, forţat să judece doar după datele prezente aici.
Singurul element exterior fenomenului, care invadează Edenul homosexual şi îl pune la îndoială, este poliţistul venit să ancheteze moartea suspectă a unuia dintre cunoscuţii locului (fostul partener al lui Michel, actualul iubit al lui Franck). Chiar şi crochiul lui şi natura detaşată a personajului capătă valenţe aproape absurde, de comic relief, în comparaţie cu cei de acolo. Un bărbat, vizibil mai bătrân decât toţi ceilalţi, slab, uscăţiv, mereu agitat, survolând locul cu o mină preocupată şi început de cocoaşă - o minimă parodie a unui Poirot care nu e luat în serios. Însă, acest detectiv pudic e cel care, interogându-l pe Franck, ridică una din problemele filmului - "Voi aveţi un fel foarte straniu de a iubi!" - unul de-al lor moare înecat, iar niciunul dintre cei din jur nu pare să fie afectat. Giroscopul moralităţii face o rotaţie de 180 de grade şi-şi mută privirea de pe statusul sexual al personajelor, pe statutul lor uman. Însă aici intervine particularul tratat de film, moralitatea chestionabilă, pe care o sesizează inspectorul de poliţie, îşi are rădăcinile în povestea protagonistului. Franck (Pierre Deladonchamps, în rolul unui idealist-inocent-explorator-sexual) e prins între o pasiune mistuitoare, dar în esenţă erotică, pentru efebul Michel (Christophe Paou, un Christopher Reeve cu mustaţă, în rolul unui heart-breaker pragmatic, dovedit a fi criminal în serie) şi o prietenie platonică în totalitate pentru Henri (Patrick d'Assumçao, un privitor solitar, liniştit, proaspăt despărţit de soţie, care se bucură de "calm" şi de prietenia sinceră pentru Franck). Orbit de erosul împins până la paroxism, Franck refuză în aparenţă să fie disturbat de crima ce pluteşte în jur şi apasă pe umerii partenerului său, mulţumindu-se doar cu îndoielile proprii mărturisite printre partide de sex. Henri, privitorul neangajat, este cel care îşi dă seama de vinovăţia lui Michel, pe care i-o sugerează lui Franck şi i-o aruncă în faţă lui Michel, atrăgându-şi astfel, sfârşitul. În final, pe tabelă, platonicul versus erosul, 1 la 0. Cu toate că, din spatele erosului, sentimentele "curate" ale lui Franck pentru Michel îl fac pe acesta să-şi învingă frica şi să-l strige pe criminal, în pădurea întunecată, după ce a fost martor a două crime ale lui.
Inutil de pomenit talentul actoricesc şi devotamentul faţă de personaj al celor trei actori. Pe lângă meta-textul analizat, spectatorii vor fi cu siguranţă impresionaţi de veridicitatea sentimentelor jucate de actori, indiferent de cât de naturalist tratate li se vor părea situaţiile. Până la urmă, filmul este mai mult o experienţă, decât un discurs.