martie 2014
Grande bellezza, La
Film al căderii şi al decăderii,
film al plimbărilor de acum prin Roma de atunci,
film al soarelui orbitor şi al nopţilor albe,
film al caselor vechi şi al pajiştilor verzi,
film al acoperişurilor sufocante şi al muzeelor pustii,
film al epocii de silicon, botox şi remix, ironic-îngăduită de coloane de marmură, de granit, de demult,
film al catolicismului vid, al centenarilor sfinţi de la ora 5, dar şi al misterului pândind în răcoarea bisericii,
film al post-modernismului post-artistic şi al renascentismului cu sens pierdut în negura secolelor,
film al sinuciderilor tardive şi al înmormântărilor ca o defilare pe catwalk,
film al iubirilor care n-au murit şi care nu vor trăi vreodată,
La grande bellezza spune povestea unui om ce îşi suspendă, pentru o vreme, drumul spre viitor, adică spre moarte. Ocheanul întors spre trecut îl ajută să înţeleagă câte ceva din cele ce au fost, din cele ce a fost, dar nu înţelegerea e marele câştig al călătoriei prin cenuşa imperiului propriei vieţi, ci o anume înţelepciune, o anume îngăduinţă, o anume candoare.

Jef Gambardella, personajul pe care Paolo Sorrentino e imposibil să-l fi creat fără chipul lui Toni Servillo în minte, priveşte în ochi adevărul, nu se minte o clipă, nu îi cruţă nici pe ceilalţi (dialogul său de seară şi de acoperiş cu prietena aceea devorată de auto-admiraţie e o capodoperăƒde demascare blând-platoniciană a imposturii în dosul căreia obişnuim să ne ascundem) şi de la înălţimea acestui imens avantaj plonjează în lume, o priveşte, o miroase, o ascultă, o mângâie, o iubeşte.

Artă a insinuării în cutele sinelui singuratic, cinema-ul îşi demonstrează încă o dată splendida capacitate de a omagia, dincolo de poveste, de cuvânt şi de sens, omul şi faptul de a trăi. Triumful lui Sorrentino (nu mai puţin triumful lui Servillo) e de a dibui în textura vieţii acea minusculă particulă care îl poate face pe un individ al prezentului să admită toate eşecurile civilizaţiei căreia îi aparţine şi să meargă, totuşi, mai departe.

E de imaginat cum, la sfârşitul timpului, când paharul de whisky se va fi golit, zorii se vor fi ivit şi muzica se va fi terminat, un om pe un acoperiş va privi La grande bellezza şi îşi va spune: "Da, aşa e, am ratat totul în viaţă, dar a meritat fiecare secundă".


Regia: Paolo Sorrentino Cu: Toni Servillo, Carlo Verdone, Sabrina Ferilli, Carlo Buccirosso

3 comentarii

  • Modernitatea lui Fellini VS sterilitatea lui Sorrentino sau arta lu peşte prăjit şi bellezzuit
    [membru], 01.04.2014, 16:56

    In căutarea filmului pierdut, cu laptopul în poală, răscolesc aproape în fiecare zi netul şi văd vrute şi nevrute, pe unele nevrute le abandonez după criterii greu de teoretizat, aş spune că merg pe instinctul meu de cinefil, care s-a refugiat în filme de pe la 6-7 ani şi căruia i se fîlfîie de premiile basculate peste măreaţa creaţie a unui regizor. Cînd filmul e rînced, îl simt de la prima muşcătură, iar La Grande bellezza este o acritură pe care m-am chinuit s-o parcurg pînă la capăt, aşa cum mestec diverse chestii fade sau stătute cu gîndul că, dacă o înghit şi pe asta, îmi întăresc imunitatea în confruntarea cu alte toxine şi mai sclipicios ambalate şi zgomotos premiate.
    La observaţia dvs, dle Brezeanu, cum că, prin filmul lui Sorrentino, "cinema-ul îşi demonstrează încă o dată splendida capacitate de a omagia, dincolo de poveste, de cuvânt şi de sens, omul şi faptul de a trăi", aşadar la această observaţie, mirările mele ar fi : eu ştiam că, în artă, a omagia înseamnă imaginaţie şi revelaţie, nu agitaţie şi imitaţie sterilă; dacă, în anii ‘60/’70, Fellini&co (Antonioni, Truffaut, Godard, Resnais , şcl) au MODERNIZAT cinemaul, revelînd forţa acestei arte de a spulbera limitele privirii noastre, în sensul că ne putem întoarce, suci şi învîrti în timp şi spaţiu după pofta imaginaţiei noastre, în anii bine trecuţi de 2000, La grande bellezza lui Sorrentino marchează blocajul cinama-ului în exerciţii sterile de imitaţie. Apoi, care om/care fapt de a trăi ar fi omagiat de Sorrentino!? eu nu am văzut oameni în grande bellezza lui, ci doar diverse siluete de cauciuc care nu trăiesc, ci defilează sau demonstrează în slujba ideii de cinema a regizorului, iar ideea lui Sorrentino poate fi rezumată cam aşa : dacă fac trimitere la capodopera lui Fellini, La dolce vita, musai fac film de artă. Mda, arta lu' peşte fiert, prăjit şi bellezzuit. Poate doar cu arta păcălelii are de-a face la grande bellezza, aşa că eu îi zi La grande be(ffa)llezza, şi mai limpede, în romitaliana mea, la grande păcăllezza.

    • RE: Modernitatea lui Fellini VS sterilitatea lui Sorrentino sau arta lu peşte prăjit şi bellezzuit
      valentino, 04.04.2014, 22:41

      Prietenii mi-au spus că am o problemă când le-am mărturisit că nu am rezistat până la finalul acestui film multipremiat (aşa cum am făcut-o, de altfel, şi la The Wolf on Wall Street, altă gogoaşă a unui Scorsese care mie nu imi mai spune nimic de la Goodfellas încoace). Nu vreau să mă lungesc, nu am capacitatea de a înşira propoziţii fără nimic a spune, respir uşurat că nu sunt singurul care a văzut că împăratul e gol. Iar o comparaţie cu Fellini mi se pare chiar de prost gust.

    • RE: Modernitatea lui Fellini VS sterilitatea lui Sorrentino sau arta lu peşte prăjit şi bellezzuit
      caspianul, 07.04.2014, 16:12

      100% de aceeasi parere!
      Chiar le explicam amicilor mei, in urma cu cateva luni, marea pacaleala a lui Sorrentino.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus