Să spui despre un film de Ridley Scott că e un eveniment mi se pare banal. Să spui despre un film de Ridley Scott că entuziasmează vizual mi se pare previzibil. Să spui despre un film de Ridley Scott că-i o catastrofă mi se pare exagerat. Să spui despre un film de Ridley Scott că-i o capodoperă mi se pare riscant...
Kingdom of Heaven ar trebui, teoretic, să încheie ciclul epico-istorico-grandios pe care tot Scott l-a readus în actualitate la momentul The gladiator. Am avut de atunci parte şi de Brad Pitt pe plajă, şi de Lancelot prin pădure, şi de Colin Farrell blond şi chiar şi de elfi şi hobbiţi prin extensie - dar când lungeşti sosul nu mai are gust. Başca, e cât se poate de normal ca genul des-pomenit să reintre în culcuş în nota liric/hibernală cu care se încheie filmul lui Scott.
Kingdom of Heaven are exact aceeaşi alură picturală pe care Scott marşează de la Dueliştii încoace deşi, de data asta, simţi că regizorul vrea să atragă mai puţin atenţia asupră-i. În fond, cadre care altora le-ar mînca o lună din viaţă lui Scott îi ies fără efort, pentru simplul motiv că nu ştie să filmeze altfel.
Kingdom of Heaven a fost înjurat de unii că-i blând cu creştinii, de alţii că-i milos cu musulmanii, şi de cei mulţi că n-are tupeul să dea cu toţi de pământ. Dacă tot şi-a ales un subiect ruşinos (cruciadele) într-un moment controversat (daţi drumul la ştiri) putea să aibă mai mult curaj, zis-au criticii - mie îmi pare că naivităţile filmului pot fi trecute cu vederea tocmai datorită contextului politic actual. Un film de 2h30 şi 140 de milioane de dolari care îndrăzneşte să spere e deja mult.
Kingdom of Heaven a fost aşteptat de mai toată lumea ca un nou Gladiator, dar filmului îi lipseşte sclipirea de geniu (arena însângerată, spectatorii isterici) şi furia din ochii unui Russell Crowe - junele Orlando Bloom e corect, dar nu convinge. Rezultatul e parţial salvat de o pleiadă anglo-saxonă (Jeremy Irons, David Thewlis, Liam Neeson plus un Ed Norton greu de recunoscut) care dă impresia că crede sincer în rezultat, şi e uşor sabotat de un love story (graţie "ravisantei" Eva Green) relativ plat şi de apropierea involuntară de Monty Python and the Holy Grail. Finalmente, Scott ratează (superb, ce-i drept) calificarea în grupa filmelor mari, fiindcă se ambiţionează când nu trebuie şi frânează când ţi-e lumea mai dragă.
Vorba cântecului, iadul e pavat...