Nu prea mai am ce vedea la televizor, taman cînd am trecut pe digital şi am sute de canale. Mi-e frică să dau pe Discovery Civilization şi să nu fie poveşti cu fantome ale unor copii morţi care trîntesc uşile noaptea în case cu noi proprietari. Fug pe History şi ajung la Holocaust sau la naufragii cu număr record de victime. Mut repede pe un alt Discovery şi dau peste anchete ale unor crime, la care participă şi medii ciudaţi, cu priviri dereglate, sau pentru care sînt analizate cu mare plăcere oasele victimelor. Dacă încerc să mă refugiez pe Animal Planet, dau peste acel serial trist despre poliţia animalelor. Cui îi place să vadă animale bătute, bolnave, costelive? Poate doar celor care le chinuie.
Peste tot nu găsesc decît dezastre în aer, pe uscat, în timp şi în spaţiu, în lumea noastră şi în cealaltă, plus seriale despre istoria armelor. M-am cam săturat de această exhibare a morţii şi a ororilor. Voi începe în curînd să spun că nu-mi plac decît comediile, ceea ce ar fi şi mai trist. Dar de curînd am văzut la HBO Regatul cerului / Kingdom of Heaven şi, chiar dacă nu am rîs, am considerat că mi-au ajutat cu ceva umorile îmbolnăvite de spectacolul prost al morţii. Pentru că moartea, ar trebui să credem de la televizor, e odioasă şi trebuie combătută. Ea nu mai vine ca un sfîrşit firesc şi natural al unui ciclu (care e un început, se pare, al altuia), ci ca o catastrofă provocată mai ales de alţi oameni. Nu neg că se întîmplă şi aşa, dar nu înţeleg ce vrea televiziunea de la noi. Am văzut în filmul lui Ridley Scott, de pildă, că unii oameni mai au, fie şi într-un film, conştiinţa faptului că moartea lor nu înseamnă mare lucru pe lîngă nişte principii, nişte gînduri, idei la care ţin şi de care se agaţă ca să nu-i ia vîntul. Sau că, deşi viaţa lor e ameninţată de ceea ce se cheamă un duşman, ei descoperă împreună cu acesta un cod al onoarei, ceea ce face ca viaţa lor să se termine, dacă e să fie, în ecuaţia corectă a destinului. (Imaginea filmului e foarte importantă pentru că luptele şi, mai ales, spectacolul armatelor care aşteaptă ca cei doi comandanţi să negocieze impun caligrafia unui cod al onoarei ce include neapărat şi înţelegerea, adică respectarea adversarului.)
Eroul lui Ridley Scott nu zîmbeşte mai deloc
Întîmplarea face să citesc acum Calea samuraiului astăzi de Yukio Mishima (Humanitas), în care descopăr lucruri de o limpezime uimitoare, mai ales pentru viaţa de azi. De pildă, pe lîngă fraza care a fost exploatată în timpul războiului - "Am descoperit că destinul samuraiului e moartea. Într-o situaţie pe viaţă şi pe moarte, acţionează simplu alegînd pe loc moartea" -, v-aş mai împărtăşi că "există o cale mai înaltă decît a dreptăţii, dar nu e uşor să o descoperi şi pretinde o înţelepciune profundă", sau că "cea mai mică imperfecţiune în vorbele şi comportamentul cuiva cauzează prăbuşirea întregii sale filosofii de viaţă". De aceea, Bailan de Ibelin, eroul lui Ridley Scott, nu zîmbeşte mai deloc, dar înaintează fără a face compromisuri, fără a se ţine cu dinţii de viaţă şi fără a se teme de ea. Cruciada şi descoperirea Ierusalimului ţin de mîntuirea lui personală în măsura în care îl leagă de ceilalţi, dezlegîndu-l de propria-i moarte. Mi s-a părut că descopăr în filmul lui Ridley Scott mai multe lucruri disponibile, de obicei, într-un epic. Şi că ele ies cumva din adînc, mai ales după ce filmul s-a terminat. Sper să nu mă fi înşelat.