Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Kingdom of Heaven

Tabinet cu conştiinţă, happy-end domestic şi tezele din Irak - Kingdom of Heaven


Observator Cultural, iunie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cătălin Sturza: Două sînt fenomenele care converg în blockbuster-ul Kingdom of Heaven. În primul rînd, e tot mai vădită, în ultima vreme, revenirea lui Ridley Scott la subiectele istorice, fie că e vorba de Antichitate sau de evenimente recente. În 2000 a rulat pe ecranele româneşti Gladiator, în 2001 am putut vedea Black Hawk Down, fiind anunţate, pentru 2006, încă două filme cu subiecte istorico-mitologice produse de el: Mary, regina Scoţiei şi Tristan şi Isolda. În al doilea rînd, Hollywood-ul a mai scos de pe linia de montaj o stea, în persoana tînărului de 28 de ani Orlando Bloom, care şi-a început cariera cu cîteva roluri deja celebre, întruchipînd eroi războinici, fix pe gustul pentru capă, arc, mitralieră şi spadă al lui Ridley Scott. Deşi pentru mulţi Bloom va rămîne arcaşul elf Legolas din ultrapremiatul Lord of the Rings, el a mai fost, pe rînd, soldatul Todd Blackburn în Black Hawk Down (un băietan slab de înger, care pică dintr-un elicopter în cel mai neinspirat moment), tînărul fierar cu capul plin de idealuri Will Turner, ajuns printre Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (2003), Paris cel frumos şi, din nou, slab de înger, cel care strică pacea din Troy lui Wolfgang Petersen (2004), şi, iarăşi, un fierar idealist: Balian, fiul bastard al baronului Godfrey de Ibelin (Liam Neeson), în Kingdom of Heaven (2005).

Dacă Harrison Ford (Rick Deckard din Blade Runner) şi Russell Crowe (generalul Maximus din The gladiator) aveau fizicul şi carisma unor eroi blazaţi, cu tînărul Bloom a fost pentru Ridley Scott ceva mai greu. Aşa că regizorul l-a trecut rapid la programe de exerciţii fizice şi injecţii hormonale, ca să-i modeleze, cît de cît, alura de "dur". A rezultat un al doilea general Maximus, care va repeta, (aproape) întru totul, povestea eroului din Gladiator: după ce-şi pierde familia, personajul începe să lupte cu tot ce-i cade în mînă contra oricui o fi, joacă tabinet cu propria-i conştiinţă, care-l ajută să ia decizii proaste, conduce o mare bătălie, triumfă - aici e climaxul demonstraţiei morale - şi visează, în tot acest timp, la fericirea domestică, alături de nevastă şi copii.

Mihai Fulger: Al doilea general Maximus?!? Cred că mergi prea departe. Diferenţa dintre Russell Crowe şi Orlando Bloom este comparabilă cu aceea dintre Florin Piersic şi Jean Constantin. Cum ţi s-ar părea un film din seria cu Mărgelatu' în care eroul să fie jucat de actorul mic şi bronzat? Ca june-prim, Orlando Bloom mi se pare complet lipsit de şarm şi de har în general. Omul îşi spune toate replicile pe acelaşi ton neutru, ca şi cum ar avea în faţă un prompter, şi nu reuşeşte să ne transmită nici o trăire.

Trecînd la poveştile propriu-zise, ai dreptate doar parţial. Într-adevăr, Maximus, la fel ca şi Balian, nu mai avea nimic de pierdut (toate fiinţele la care ţinea fuseseră ucise). Deosebirea este că Maximus nu mai avea nici nimic de cîştigat: ca general, cunoscuse toate onorurile militare posibile, iar înţelepciunea sa stoică (eroul era discipol fidel al lui Marcus Aurelius) îl făcea să nu năzuiască la mai mult. Pentru el, obţinerea titlului de cel mai bun gladiator nu reprezintă un scop în sine, ci doar o modalitate de a se răzbuna pe criminalul Commodus, iar fericirea domestică de care vorbeşti nu mai poate fi atinsă pe lumea asta. În schimb, Balian nu este, la începutul filmului, decît un tînăr fierar văduv, neiubit şi nedorit de nimeni. Pe scurt, un ratat. Îşi jeleşte soţia şi copilul, dar asta nu îl împiedică să spere la o nouă viaţă, alături de o nouă familie. Mai există însă şi o altă asemănare: ambele filme au happy-end (deşi aparent tragic, deznodămîntul din Gladiator, cu eroul mort în culmea gloriei şi omagiat de un întreg Colosseum, este singurul final fericit posibil).

C.S.: Într-adevăr, Orlando Bloom nu e credibil pe post de Maximus, însă întrebarea e de ce se încăpăţînează Ridley Scott să reia vechea poveste. Ce vrea să demonstreze prin mitul "cavalerului perfect" pe care îl proiectează pe la 1187, anul primei căderi a Ierusalimului? În literatura medievală timpurie acest mit circula, probabil încă din secolul VII, în cîntecele barzilor, secolul XI fiind momentul Cîntecului lui Roland. Modelul pe care-l copiază fierarul Balian era accesibil cruciaţilor (dar cum ajunsese el la urechile unui fşăcău analfabet dintr-ul sat al Sfîntului Imperiu Roman care, pe deasupra, mai ştia să joace şi şah?), însă altul e punctul în care Scott îşi permite o licenţă istorică grosolană - dacă despre istorie e, într-adevăr, vorba! În timpul cruciaţilor, Ierusalimul nu era nici pe departe oraşul cosmopolit pe care-l prezintă regizorul nostru. Accesul musulmanilor şi al evreilor era strict interzis atît în cetate, cît şi în Regatul Ierusalimului, iar singurii străini toleraţi erau armenii, grecii şi georgienii. Abia după ce, în 1517, oraşul a fost cucerit de Suleiman Magnificul a început convieţuirea paşnică a evreilor, creştinilor şi musulmanilor. Însă filmul trebuie să împuşte doi iepuri dintr-un foc: să construiască, într-o breşă a istoriei, dintr-un personaj cvasi-anonim un erou de statura lui Carol cel Mare sau a Regelui Arthur, şi să transmită un mesaj ecumenic cetăţenilor SUA, al căror guvern arbitrează confruntările dintre evrei şi palestinieni din Israelul secolului XXI. Kingdom of Heaven e, fără îndoială, un film tezist, iar gestul sultanului Saladin (Ghassan Massoud) care, în una din ultimele scene ale filmului, ridică o cruce de pe jos, nu poate fi mai semnificativ: Israelul (sau Irakul?) trebuie să urmeze modelul de toleranţă al Americii, iar libertatea religiilor e musai să devină un deziderat al Orientului Mijlociu în general.

M.F.: Ai perfectă dreptate aici, dar ce m-a surprins este faptul că musulmanii din film sînt mai paşnici decît creştinii; ei nu atacă decît atunci cînd sînt provocaţi şi sînt dispuşi să mai facă şi compromisuri, chiar şi atunci cînd e clar că nu pot pierde lupta. Teza filmului este clară, dar, din păcate, nu este sprijinită de un scenariu coerent, precum în Gladiator.

Merită să amintim şi de structura clasică a poveştii. Este valabilă chiar şi formula lui Propp din Morfologia basmului (1928): la început, eroul cunoaşte dispariţia unui lucru important (familia) şi, în final, ajunge să-l redobîndească. Chiar şi rolurile formalistului rus pot fi identificate, de la donatorul Godfrey (care, după ce îl testează pe Balian, îi transmite sabia "magică") la falsul erou Guy (care ajunge pe tronul menit eroului). După britanicul Christopher Booker, filmul nostru s-ar înscrie în plot-ul "Călătorie şi Întoarcere", ca şi Hobbitul şi trilogia Stăpînul Inelelor de J. R. R. Tolkien: eroul părăseşte viaţa sa obişnuită pentru a trece prin nişte experienţe formatoare (aproape) supra-umane, apoi revine la normalitate. Este deci, în esenţă, o structură de fantasy.

C.S.: Într-adevăr, şi Gladiator, şi Kingdom of Heaven construiesc, într-un decor pseudo-istoric, un basm. Trei sînt genurile care se intalnesc in aceste filme care, puse cap la cap, ar putea alcătui o "serie". Mai întîi, aşa-zisa realitate istorică (Roma sec. II d. Chr. sau Ierusalimul sec. XII) atrage, implicit, pretenţia de reconstrucţie verosimilă a epocii. Am văzut, însă, că datele factuale nu sînt respectate şi că decorul e unul de carton, pretext şi fundal pentru faptele de arme ale eroilor. Apoi, personajul central, atestat istoric dar aşezat într-o poveste inventată, construită pe ideea destinului care-şi conduce purtătorul, prin hopuri şi încercări, la glorie şi apoi la înţeleapta împăcare cu sine, aparţine genului "high fantasy". Ceea ce nu se potriveşte însă e gradul de intervenţie a supranaturalului care, făcîndu-şi simţită prezenţa în mică măsură, defineşte cea de-a treia interferenţă: "low fantasy". S-au comparat, nu chiar gratuit, scenele asediilor din Lord of the Rings: The Two Towers şi din Kingdom of Heaven. Trecînd peste faptul că amîndouă sînt, tehnic, foarte bine realizate, ele au un calapod comun: rezistenţa disperată în faţa duşmanului cîtă frunză şi iarbă e posibilă datorită calităţilor excepţionale ale unor eroi care fac parte din destinul şi din sistemul de rezistenţă al cetăţii: nu te temi niciodată că Helm's Deep sau Cetatea Ierusalimului vor fi cucerite; te întrebi numai cît de ingenios va fi pretextul pentru întoarcerea sorţilor, ştiuţi de ambele tabere de dinainte, împotriva "băieţilor răi".

M.F.: În final, cred că ar fi bine să plasăm filmul printre celelalte mega-producţii istorico-mitologice apărute în ultimul timp pe urmele lui Gladiator (care, ca deschizător de drum, rămîne deocamdată cel mai bun din serie): Troy, King Arthur, Alexander etc. Din punctul meu de vedere, Kingdom of Heaven este un film de pluton, comparabil valoric cu Alexander al lui Oliver Stone: amîndouă sînt semnate de mari regizori, dar eşuează, în primul rînd din cauza scenariului şi a actorului care-l interpretează pe erou, alegere cît se poate de nefericită pentru acest rol.



 Toate articolele despre Kingdom of Heaven


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Fulger


Alte articole

 Regatul morţii e pe micul ecran - Kingdom of Heaven, Iulia Blaga
 Cauze drepte - Kingdom of Heaven, Andrei Gorzo
 Kingdom of Heaven. Cruciada papagalului, Mihai Fulger
 ...cu bune intenţii - Kingdom of Heaven, Andrei Creţulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer