3 regizori mititei - CineMAiubit ediţia a XVII-a, 2013

Facultatea de film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L. Caragiale" se află pe strada Matei Voievod nr. 75-77, mână-n mână cu Facultatea de teatru. De acolo ies anual aproximativ 15 regizori de film licenţiaţi şi vreo 3-4 cu tot cu masterat. Până să-şi ia licenţa, alţi circa 30 de tineri încearcă din răsputeri să-şi găsească eul artistic pe care să-l materializeze în filme pentru şcoală sau pentru bunul lor plac, iar oamenii din spatele acestor cifre se înnoiesc în fiecare an, mai ceva ca malurile Dunării create din aluviuni. Date fiind aceste statistici, un festival de film studenţesc ca CineMAiubit, început acum 17 ani de o doamnă a filmului românesc şi un pedagog minunat, pe numele ei, Elisabeta Bostan, este printre singurele pieţe de desfacere ale creaţiilor acestor tineri care, ne vine sau nu să credem, reprezintă viitorul culturii cinematografice româneşti, aşa cum o arată numele altor cineaşti (acum, celebri) perindaţi prin programele acestui festival (Hanno Hoffer, Calin Peter Netzer şi Cristian Mungiu ar fi câteva exemple). Aşa că, dacă nu aţi avut răbdare să mergeţi să vedeţi toată competiţia, sper că aţi ajuns măcar la festivitatea de decernare a premiilor din seara de 5 decembrie 2013, chiar şi pentru simplu motiv că peste ani, când o să-i vedeţi pe celebrii cineaşti pe la marile festivaluri, o să vă amintiţi "mufele" lor de când erau tineri şi umblau pe la festivaluri studenţeşti, şi o să zâmbiţi.
 
*) Selecţia celor trei cineaşti, făcută de mine, nu reprezintă decât un mic indiciu asupra competiţiei şi este tributară participării mele neexhaustive.
 
Alexandru Aurelian Ispas - 1969
 
O poveste à la Giuseppe Tornatore despre aselenizarea din 1969 văzută prin ecranul "comunist" al televizorului, de către o mică comunitate a unei scări de bloc, adulţi şi copii deopotrivă, care fac din acest eveniment o sărbătoare de cartier. În timp ce adulţii pregătesc decorul spectacolului la care vor asista (din mizanscenă fac parte prăjiturile pregătite în scara blocului de către femei, televizorul alb-negru cu purici încorporaţi, antena satelit model-greblă anti-purici-de-televizor, peştele de sticlă şi mileul croşetat, ataşate de nelipsitul televizor, scaunele de lemn şi ghirlandele agăţate în copaci), copiii îşi îmbracă costumele improvizate şi recreează prin joc momentul despre care au tot auzit şi la care vor asista, într-o navă spaţială construită într-o rulotă, devenită teren de joacă. La final, când epoca cere întreruperea curentului electric după o anumită oră, vraja spectacolului-reportaj care unise comunitatea blocului se rupe. Dar toţi îşi dau seama că din decorul lor făcea parte şi elementul cel mai important al evenimentului - Luna. Aşa că cetăţenii găsesc lumina lunii o privelişte mult mai reconfortantă decât lumina electrică pe care regimul le-o dădea cu porţia. Filmul lui Alex Ispas este un ars ludica nu doar datorită copiilor-actori pe care-i pune în slujba "drăgălăşeniei", ci şi prin nuanţele butaforice ale scenografiei (ai impresia că totul, de la decor, la costumele personajelor sunt, de fapt, jucării într-o casă de păpuşi) şi modul de joc al actorilor - Adriana Trandafir, o Anna Magnani românizată, uşor isterică, dar mămoasă - care împinge uşor înspre neverosimilitate. În schimb, 1969 este un film în care candoarea ia locul hiper-realismului şi oferă spectatorilor cheia de receptare.
 
Mihnea Andrei Ciorică - Mâine, Bach...
 
Matei, un puşti de zece ani, care a trecut prin divorţul părinţilor săi şi care-şi reneagă noua familie (mama lui, plus iubitul ei, reprezentaţi ca snobi ai clasei de mijloc), apoi, şi pe tatăl său (care acum locuieşte cu o nouă prietenă şi cu copilul ei), pe motivul că niciunul dintre ei nu-i înţelege pasiunea pentru muzică, e un concurent aprig al personajului Cyril din Le gamin au vélo al fraţilor Dardenne. Ca personaj şi ca prestaţia actoricească, Matei, jucat de Dan Hurduc, este, poate, una dintre cele mai bune apariţii ale vreunui copil într-un film românesc (surclasând-o chiar şi pe Sofia din Toată lumea din familia noastră, regia Radu Jude - comparaţia nu e una inocentă, Şerban Pavlu jucând în ambele filme rolul tatălui), judecând şi după naturaleţea jocului şi după toate nuanţele pe care le comportă personajul, chiar şi în pofida materialului epic care s-ar fi pretat la structura unui lungmetraj. Filmul pare foarte concentrat în momentele care chiar ar fi avut nevoie o desfăşurare mai amplă (tot ce înseamnă relaţia cu cei doi părinţi naturali), în schimb, scena cheie rămâne cea dintre Matei şi fratele său vitreg (noul copil al tatălui său) în care cei doi se joacă pe playstation. În final, acest frate pe care tocmai l-a cunoscut Matei, va deveni singurul său "aliat" şi singurul care acceptă invitaţia la serbarea la care va cânta protagonistul (mărul discordiei între copil şi părinţii săi, care-l refuză).
 
Andrei Teodorescu - Brigada neagră
 
Povestea unui jaf, pe ritmurile colorate ale manelelor ("cele de toate zilele"), care va schimba (sau nu?) vieţile a trei prieteni, Elvis, Jan şi Raţă, dintr-un sat uitat de lume, remarcabil de simplu şi curat regizată. În acest no man's land al satului românesc, în care protagoniştii lenevesc în birt c-o mână pe bere şi cu alta pe telecomanda televizorului şi se chinuie să-şi ducă traiul, indicele spectacularului îl reprezintă ştirile de la ora cinci. Acolo vor ajunge şi cei trei după ce vor pune în scenă cel mai inventiv jaf rural - maşina poştei, plină cu banii de pensie ai bătrânilor din sat, va fi oprită de câteva bovine îndărătnice, atât cât să creeze o diversiune pentru cei trei "mafioţi" - doar că realitatea nu va apărea niciodată la fel pe micul ecran. Din mici parveniţi inventivi, cei trei devin legende mass-media chiar din gura prezentatoarei Andreea Esca. Comicul filmului e subtil sugerat de aceste antiteze şi de caracterizarea (pe "episoade") a fiecărui personaj implicat - de la cei trei protagonişti, portretizaţi prin nevoile lor, până la păzitorul vacilor devenit motorul capcanei, astfel încât, la final, nu ai nevoie de nimic mai mult decât de plan ansamblu de trei personaje, zâmbind complice la masa aceluiaşi birt de la începutul filmului, pe linia melodică a unui cântec despre duşmani şi avere, ca să te prinzi cum stă treaba şi să râzi. Meritul cel mai mare al filmului este simplitatea regizorală, care nu apelează la cioace sau alte replici, ci doar la situaţie.