În 2013, CineMAiubit a venit cu ceva nou. A venit cu mai multă forţă, mai multă ambiţie şi mai mult curaj din partea participanţilor de a face într-adevăr film şi nu doar un exerciţiu pentru examen. S-a văzut creativitatea, s-a văzut meticulozitatea şi dorinţa de a obţine calitate, adică potenţialul. Mai presus de orice s-a văzut plăcerea de a face film. CineMAiubit / UNATC 2013-scop îndeplinit.
Brigada neagră - Andrei Teodorescu
Marele Premiu, Premiul preşedintelui UCIN (Uniunea Cineaştilor din România)
Anul 2013 îi aduce Marele Premiul al festivalului CineMAiubit lui Andrei Teodorescu, pentru filmul Brigada neagră, o ironie populară în alb-negru, în care inventivitatea spiritului neaoş românesc bate orice absurd. Trei tovarăşi de băută stau bine merci şi se uită hipnotizaţi la un televizor din care răsună glasul colorat ce cântă melodia "Indianca mea, mi-ai luat inima, da, da, da", prezicând momentul în care unul dintre ei o pândeşte pe propria lui indiancă, promiţând că o va cuceri cu orice preţ. Preţul se dovedeşte a fi jefuirea unei maşini a Poştei Române care transportă o anumită sumă de bani. Metoda? Se ia un cioban şi se iau trei vaci, se duc cu toţii pe şosea la momentul potrivit şi se lasă acolo fix cât e nevoie pentru a se sustrage suma de bani din maşina ai cărei şoferi erau prea ocupaţi să claxoneze şi să înjure vacile, cu cioban cu tot. Păi dacă hoţii au metodă, nici şoferii nu sunt mai prejos. După ce descoperă jaful, se urcă în maşină, se leagă unul pe altul şi încep să ţipe după ajutor. Deznodământul? Cei trei tovarăşi stau bine merci şi se uită hipnotizaţi la un televizor, de data asta la Ştirile Pro TV care anunţă că o maşină a Poştei Române a fost încercuită de trei maşini din care au coborât mascaţi care i-au ameninţat cu arme, i-au bătut şi i-au legat, jefuindu-le încărcătura. Ce să mai discutăm? Lui Teodorescu i-a ieşit umorul, i-a ieşit chiar şi suspansul, i-a ieşit Brigada!
1969 - Alexandru Aurelian Ispas
Premiul de imagine "Cinelabs Romania" pentru film românesc, Menţiune pentru interpretare masculină: Copilul Teo Alexandru Dochioiu pentru rolul Aurică
Filmul lui Alexandru Ispas demonstrează calitatea echipei care a lucrat la realizarea sa. Pe lângă imagine, coregrafia actorilor în cadru este impresionantă pentru un film studenţesc, mai ales în cadrul foarte lung care prezintă locuitorii întregii clădiri, camera urmărindu-l pe Aurică pe scări de la ultimul etaj, la parter. O gaşcă de vecini cu caracter se pregătesc să vadă aselenizarea la un televizor care funcţionează cum şi cât vor comuniştii, adică greu şi puţin, până se ia curentul. Oamenii bodogăne ce bodogăne, până realizează că pot privi direct luna, iar sentimentul de fascinaţie care îi cuprinde e la fel de puternic precum importanţa evenimentului la care sunt martori de la distanţă. Copiii, în frunte cu Aurică, îşi promit că anul viitor vor face mai mult decât să recompună aselenizarea în spatele blocului, cu oale şi site pe cap: La anul mergem şi noi, mă?. 1969 e plin de candoare, de emoţii şi de iluzii mari, de inocenţă şi de gălăgie. E despre cum luna luminează toate chipurile.
Şi băieţii câteodată - Matei Lucaci-Grünberg
Premiul rectorului UNATC
Dacă Holograf spune că şi băieţii plâng câteodată, când nu-i vede nimenea, Matei-Lucaci-Grünberg spune că băieţii trebuie să plângă la momentul potrivit, în văzul tuturor şi mai ales al camerei de filmat, căci ce e o melodramă fără un personaj care, după ce îşi află destinul crunt, impresionează audienţa prin suspinele lui debordante în emoţie? Ce să fie? O scenă filmată din nou şi din nou, un regizor disperat care nu înţelege de ce actorul nu înţelege că trebuie să plângă, când el nu îi spune decât că trebuie să... înţelegi tu... să plângi! Filmul a primit premiul rectorului UNATC, premiul pentru întreaga echipă. Într-adevăr, şi-au ales un stil, un fel de parodiere prin hiperbolizare, folosindu-se de personaje cu o singură dimensiune, compusă din tuşe groase. Formula funcţionează, stilul li se potriveşte, au demonstrat că, mai cu picături, mai fără, şi băieţii plâng. Iar câteodată, ce sa vezi, nu se mai opresc.
Be That Man - Goran Mihailov
Premiul de interpretare masculină: Emilian Mârnea
Be That Man este un fel de studiu comportamental într-o situaţie de criză, într-un spaţiu claustrofobic, poveste convenabilă pentru un film studenţesc, permiţând acţiunii să se desfăşoare aproape numai în interiorul unei maşini. Cele patru personaje (două cupluri) încep prin a-şi defini statutul: Victor e soţul docil care încearcă să caute puţină aventură, Alexandra e soţia mofturoasă şi cicălitoare, ofuscată de condiţiile vitrege ale călătoriei şi de Andrei, prietenul prea îngâmfat şi ironic al lui Victor care o atacă permanent, reproşându-i că îi anihilează personalitatea lui Victor. Prietena lui Andrei e tăcută, zâmbeşte uşor tâmp şi îl sărută din când în când pe iubitul tupeist. După ce acroşează cu maşina un iepure pe care îl bagă apoi în portbagaj, fiind rănit, Victor constată că maşina nu mai porneşte şi decide să plece după ajutor la o benzinărie din apropiere. Întrucât afară e extrem de frig, ceilalţi trei rămân în maşină. Pe măsură ce starea lor fizică de deteriorează, comportamentul lor începe să fie din ce în ce mai impulsiv, mai necontrolat, mai obsesiv. Filmul se bazează mult pe dialog şi pe interpretarea actorilor, în principal pe cea a lui Emilian Mârnea, care şi primeşte Premiul de interpretare masculină. Stările se succed spre un climax care sugerează o tragedie. Deznodământul este totuşi unul salvator. Filmul se doreşte a fi o conştientizare a pierderii controlului în situaţii de presiune, un fel de life-changing experience după care cei implicaţi vor gândi şi se vor comporta diferit.