Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Valea Plângerii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri despre trecut şi prezent - Valea Plângerii


decembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 10 decembrie 2013 a avut loc premiera clujeană a filmului documentar Valea Plângerii, în fapt a doua premieră, după cea internaţională, din octombrie 2013, de la Astra Film Fest 2013, festivalul unde filmul a primit Premiul pentru imagine, în competiţia România, pentru "imaginile răvăşitoare şi experienţa emoţionantă". Valea Plângerii, filmul lui Mihai Andrei Leaha, al lui Andrei Crişan şi al Iuliei Hossu, nu e genul de film la finalul căruia să simţi nevoia de a comenta tehnici regizorale şi de a compara teorii antropologice. Pentru că nu e un film uşor. Te lasă încremenit şi cu senzaţia că tristeţea care a coborât peste tine e la fel de grea ca pământul de deasupra unui sicriu şi complet surdă şi opacă la viaţa care forfoteşte dincolo de uşa sălii de cinema.

Drumul meu spre Cluj, din dimineaţa acelei zile, a fost, paradoxal, ca un parcurs de vacanţă: un soare cald de noiembrie, pe un cer de un albastru tropical, cu nori albi şi uşori, peste un pământ calm, cu galbenul brun de mirişte proaspătă. Totul respira o linişte de vremuri bune, de viaţă paşnică. Şi totuşi, pe aceleaşi pământuri, sub aceiaşi nori, au fost, acum şaptezeci de ani, vremuri putrede, cu migraţii forţate, în durere şi groază. Trecutul pleacă repede şi funcţia asta esenţială a creierului - uitarea - e adevărata regină a timpului. Iar prima întrebare care îţi răsare în gând e dacă merită. Să răscolim trecutul rău, sumbru, de dragul poveştii, memoriei, rememorării. Nu trăim mai bine, fericiţi, în prezentul (aparent) calm?

Ascultând poveştile romilor doljeni deportaţi în Transnistria, văzându-le durerea neacoperită de zecile de ani care au trecut, răspunsul e unul singur: merită! Pentru că sunt răni pe corpul nostru comun, nevindecate, doar adormite, care la prima zguduire istorică se pot crăpa la fel de dureros, pentru toţi, şi nu vor întârzia să ne înghită la fel, fără milă. Pentru că culpa e comună, nu aparţine doar unor indivizi aflaţi, cinic de întâmplător, la postul de comandă al unui genocid. Şi singura reparaţie care stă la îndemână e luarea aminte, recunoaşterea şi ne-uitarea. Iar spectatorii clujeni au avut reacţiile normale ale celui pus în faţa unei greşeli neştiute, ireparabile: recul, tăcere, chestionare, disculpare, acceptare, dezolare.

Proiecţia a fost urmată, a doua zi, de o masă rotundă cu titlul Filmul documentar - formă de recuperare şi păstrare a memoriei colective, organizată de Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. Tema discuţiei, în acelaşi timp afirmaţie şi interogaţie, a deschis o cutie de care Pandora ar fi destul de mulţumită, nu pentru că ar fi conţinut pricini de nefericire, ci pentru că a eliberat din conlocutori motive de contraargumentaţie teoretică energică, pe măsura îndrăznelii regizorale în abordarea unui subiect cu miză istorică, antropologică şi filmică complexă. Din punctul meu de vedere, în proverbiala cutie a rămas ceva geamăn speranţei: credinţa. Că documentarul e un film şi că funcţia de bază a oricărui film e să spună o poveste, fie ea reală sau imaginată.

Memoria colectivă e un pic mai mult decât realitatea generică şi "adevărul-adevărat". E o sumă de poveşti adevărate individuale, o sumă de realităţi singulare, care formează, în îmbinare, povestea mare a grupului, adică istoria lui. Documentarul poate să fie exact sâmburele dur al acestei poveşti, al memoriei colective, pentru că aduce mărturia directă sau transmisă a trăitorilor unui eveniment, al unei etape, pentru că caută, atunci când e făcut cu onestitate şi cu ştiinţă, dovezile care să îi susţină naraţiunea. Şi prin asta e mult mai mult decât filmul artistic, care poate că aduce unei poveşti o emoţie diferită, prin actori, cu tot ceea ce reprezintă ei şi tipul de empatie pe care forţa lor îl sădeşte în mintea spectatorului. Dar documentarul are atuul realităţii, în mod optim nemediate sau minim mediate, neinterpretate.

O întrebare care necesită reflecţie e: unde se află filmul documentar în cercul interesului public pentru film, în general, şi pentru informarea de substanţă, în particular? Poate că ar fi de folos să întrebăm din când în când spectatorul ce aşteaptă de la film, de la documentarul românesc, de la documentarul istoric? Aduce documentarul un răspuns la întrebările lui? La dilemele lui? La dorinţa de a afla mai multe despre o epocă încheiată sau actuală,  de a afla adevărul sau de a i se desprăfui zone obscure ale trecutului? Are astfel de dorinţe? Vrea să i se extragă doar senzaţionalul din ceva sau vrea să fie educat, îmbogăţit cu imagini, cu informaţii, cu senzaţii?

Azi spectatorul pare să fie teatrul bătăliei dintre zgomotul superficialului din realităţile intermediate de media la îndemână şi credinţe mai adânci: sunt importante şi trebuie să îl intereseze binele şi frumosul, dreptatea şi adevărul, adică exact pilonii unei structuri interioare armonioase, în concordanţă cu definiţia generică pe care o atribuim omului, de fiinţă superioară. Sunt zone de sensibilitate pe care spectatorul nu şi le bănuieşte, pentru că nu i-au fost stimulate. Documentarul poate să câştige de partea lui toate resursele bune, exploatate sau nu, din spectator, şi o face spre binele grupului.  Pentru că documentarul poate şi trebuie să redobândească şi să păstreze, cu acurateţea care îi e accesibilă, ceea ce rămâne din noi - povestea noastră. Dacă e făcut ca un act de iubire pentru poveste, cu adevărul sau frumuseţea ei, şi pentru spectator, rolul lui e atins.

E exact ceea ce reuşeşte Valea Plângerii, care se constituie într-un traseu dureros, de aducere în faţă a unei istorii crunte, a cărei omitere sau ignorare riscă să ne dea false impresii despre ieri şi azi, despre convingerile şi limitele noastre, despre noi ca indivizi şi comunitate. E un documentar istoric care nu doar recuperează o istorie terifiantă, ci ne spune că rolul nostru îl transcende pe cel de simplu privitor: suntem păstrători şi povestitori. Căci, aşa cum scria David Mitchell în Atlasul norilor: "suntem legaţi unii de ceilalţi. Trecut şi prezent."




 Toate articolele despre Valea Plângerii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Giurgiu


Alte articole

 Recuperarea trecutului - Valea plângerii la Cinemateca Astra Film din Sibiu, Comunicat de presă
 Depinde de noi să provocăm spectatorul la dialog - Valea Plângerii , Doina Giurgiu, în dialog cu Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha, Andrei Crişan
 Poraimos, genocidul romilor - Valea Plângerii la Astra Film Fest, 2013, Doina Giurgiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer