Vieţi furate - Hoţi

"Felii de viaţă". Fără tramă, fără climax. Nici un personaj nu suferă nici un fel de transformare. Tristeţe, singurătate, alienare, boală. Dispozitivul de amfiteatru circular face din spectatori observatori de ale căror priviri umanitatea din arenă nu poate fugi, contemplînd, captivi ei înşişi, bucăţi de viaţă. Fără nici o şansă.
 
Hoţi de Dea Loher e o piesă atipică chiar şi pentru propria ei scriitură - sau poate nu. Nici Piaţa Roosevelt (montată de Radu Afrim la Naţionalul din Timişoara) nu respecta canoanele dramatice - era şi ea, ca şi Hoţi, un text de teatru fără conflicte, în care nu se întîmplă nimic şi care refuză să ofere publicului satisfacţia catharsisului (titlul reflectă consideraţiile unui personaj despre senzaţia că propria viaţă nu-ţi aparţine, e una furată, asupra căreia nu ai nici o putere). Dar Piaţa Roosevelt e, aşa cum o imaginează Afrim, un exerciţiu de explorare vizuală şi senzorială a exoticului, a departelui: o piaţă publică braziliană, populată de pisici, fugiţi de-acasă, abandonaţi ai sorţii, prostituate şi travestiţi, mustind de emoţii-limită, de o carnalitate aproape dureroasă, tristeţea existenţială, micile fericiri şi un erotism difuz traversînd scena.
 
Hoţi, în schimb, e un spectacol al maladiilor burgheze împinse la absurd, al inadaptării în plină modernitate: un cuplu lobotomizat, într-o stare de fericire pe ciuperci, s-ar zice (Ana Ciontea şi Cornel Scripcaru, ea - o păpuşă mecanică pentru un moment trezită la viaţă, el - un hedonist complexat cu o identitate sexuală difuză); un altul, mascînd nefericirea, din care ea visează să scape plecînd la muncă în altă ţară (ambii, Medeea Marinescu şi Mihai Călin, par ieşiţi din alt film, realist şi despre psihozele cotidiene ale clasei mijlocii - pînă cînd Călin o întîlneşte pe - vezi mai jos - fabuloasa Gabi). O mamă într-un sanatoriu, cu doi copii rămaşi debusolaţi (Marius Manole şi Aida Avieriţei), dintre care primul face un gest disperat, căci prea departe e sensibilitatea lui de această lume închisă, aseptică, fără emoţii. O minoră însărcinată care nu vrea să ţină copilul pentru că nu ştie cine e tatăl ei biologic, donatorul de spermă. Şi alţii, cîţiva, legaţi prin relaţii vagi de rudenie, prietenie, întîmplătoare contacte profesionale.
 
Există în Hoţi cîteva personaje venind din acea lume a marginalilor, a neînregimentaţilor social pe care regizorul îi "pictează" cu empatie. Unul dintre ele este Elke, bătrîna mamă razna, cu obsesii ecologiste, jucată de Liliana Ghiţă (a jucat în mai multe spectacole ale lui Afrim, inclusiv în Adam Geist de Dea Loher, de la Brăila) - dar personajul e jucat cam monocord şi autist, pînă la a deveni agasant. Altul e Iosif, groparul jucat de Claudiu Bleonţ - dintr-odată scuturat de toate manierismele etalate în ultimele lui interpretări -, devenit un înger al trecutului care încearcă, astfel, să salveze viitorul.
 
Iar cel mai cuceritor e personajul Gabi (Natalia Călin e o revelaţie), vînzătoarea de la second-hand veşnic îmbrăcată în leopard, monologînd (de cele mai multe ori) cu un savuros accent transilvănean. (De ce are Gabi accent? Deşi în multe spectacole ale lui Radu Afrim, cîte un personaj "scapă", ca un fel de clin d'oeil, ardelenisme, aici chiar cred că e o raţiune dramaturgică: personajul are nume polonez şi întregul ei comportament, mustind de voluntarism şi dragoste de viaţă, vine din alt univers, cu alte coduri sociale.) Gabi e una dintre acele figuri din galeria preferată a lumii afrimiene, naivii (aparent) neîmpliniţi ai sorţii, pe care tăria de caracter şi persistenţa în, de pildă, căutarea iubirii îi ridică dincolo de condiţia lor rizibilă social.
 
Ceva nu funcţionează, totuşi, în spectacolul lui Radu Afrim de la Naţional, iar asta n-are legătură cu natura nonliniară, nonconflictuală a textului Deei Loher, oricît aş putea spune că da, ea pune serios la încercare disponibilitatea spectatorului (român) de a-şi adapta definiţia despre ce-este-teatru (şi ce nu). E o discontinuitate în dramaturgia spectacolului, o răceală, un refuz de a pune accente, de a conduce (fie şi de mînă) publicul către păienjenişul de sensuri şi emoţii - care sînt, rămîn acolo, dar trec mult prea fracturat dincolo de scenă.
 
(Mărturisesc şi că sînt o fană convinsă a pauzelor în spectacolele mai lungi de două ore şi jumătate - sînt situaţii cînd omul-spectator, din carne şi oase fiind făcut, părăseşte involuntar comuniunea mentală cu obiectul de artă dinaintea ochilor lui, pentru a deveni conştient, mult prea conştient de propria anatomie şi fiziologie.) Spunea Afrim nu de mult că ce-şi doreşte acum e să provoace - aş spune că şi reuşeşte. Provocarea se păstrează, însă, încă obscură.