Corpuri, amoruri, disperări şi detaşări - Cheek to cheek

Jonas Gardell e, într-un mod greu descriptibil şi prescriptibil, un autor (dramatic, de literatură şi de spectacol) foarte crud, care nu se iubeşte şi nu se cruţă - nici pe sine, nici personajele sale şi cu atît mai puţin spectatorul-cititor.

Montată de două ori într-un interval de şase luni (o dată la Arad, o dată la Bucureşti), Cheek to cheek nu e prima piesă a lui Gardell ajunsă pe o scenă românească: monologul Şeherezada (despre avatarurile existenţiale ale homosexualităţii) a avut parte întîi de-o lectură (cu Marcel Iureş) la La Scena, apoi de un spectacol (cu Virgil Aioanei, în mini-stagiunea Persona de la Studioul Toaca), amîndouă în regia Adrianei Zaharia, iar la Bulandra s-a lecturat (pe lîngă Cheek to cheek, în versiunea Anei Mărgineanu) Iadul este amintirea fără puterea de a mai putea schimba ceva (o dramă a sufocării familiale), regizat de Radu Apostol.

În piesele de teatru, la fel ca-n cărţile lui pseudo-autobiografice (Copilăria unui comic, Un OZN îşi face intrarea, traduse, şi ele, tot de Carmen Vioreanu şi publicate la Vremea), obsesiile lui Gardell sînt constante - spectacolul ca substitut degradat şi degradant al vieţii, descompunerea corpului şi a sufletului (există o palpabilă teamă de bătrîneţe şi neputinţă în textele lui), tribulaţiile unei sexualităţi captive, în egală măsură homo- şi hetero-sexuală. Totul, într-un melanj (auto)ironic şi biciuitor, lipsit de compasiune pentru lumea pe care el însuşi o construieşte.

De altfel, absenţa unei relaţii "tandre" cu propria umanitate ficţională e o "marcă" şi pentru spectacolele lui Radu Afrim, un creator capabil de construcţii de mare rafinament intelectual, dar într-o fugă permanentă de slăbiciunea trădătoare numită emoţie nefiltrată. Cu sau fără Gardell, la Nottara sau în altă parte, Afrim îşi are strategia lui personală de eschivă din faţa a ceea ce ar putea părea implicare, asumare, dezgolire de sine într-o artă recunoscută pentru incontrolabila ei indecenţă involuntară. Distanţă şi motiv primar de unde poate începe orice discuţie despre variaţiile montării lui şi ale celei a Anei Mărgineanu pe acelaşi Cheek to cheek al lui Jonas Gardell.

Un bărbat la mijlocul vieţii şi o femeie cvadragenară, amîndoi într-o disperată nevoie de sens pentru propria existenţă, ajunşi într-un punct în care nimic nu le mai poate umple golul interior. Trăiesc în lumi gravitînd în jurul morţii sau mortificării - serviciul de pompe funebre (ea, Margareta), showbiz-ul revival-urilor după mari nume dispărute (el, Ragnar Rönn). Ea e singură, urîtă, penibilă şi-o ştie, el e în dileme de identitate sexuală şi pe marginea prăpastiei, dar pretinde că habar n-are. Cam acesta e punctul din care pleacă piesa lui Gardell şi de unde încep să se despartă viziunile regizorale ale celor doi - un spectacol despre degradare, umilinţă şi moartea în viu la Mărgineanu, unul clovneresc despre glamour şi tinichele de coşciug, la Afrim.

Spectacolul Anei Mărgineanu e precedat / anticipat de o instalaţie, un colaj de imagini şi fond sonor, reluate obsedant în foaierul sălii studio arădene; video-proiecţiile construiesc un mediu, o atmosferă familiară spectatorului din emisiunile despre gloriile fanate ale Hollywood-ului, şi anticipează obsesia lui Ragnar pentru Judy Garland, mai puţin pentru ea ca icoană a homo- şi transsexualităţii, cît pentru gloria care i-a drapat sinuciderea. Mai mult, aceste "instalaţii ambientale" (înrudite cu cele folosite de Radu Apostol pentru Before Breakfast şi Drept ca o linie) intră într-o relaţie directă cu proiecţiile din spectacol (proiecţii care dau pentru Ragnar, mult prea tîrziu, timpul şi viaţa înapoi). Montarea e una de sală modulară, cu publicul aşezat frontal şi, parţial, pe cele două laterale, cu un decor multifuncţional (în centru, un sicriu oarecum stilizat, cu utilităţi diverse) dintr-un plexiglas semitransparent, care generează spaţii distincte (de la serviciul de pompe funebre la budoarul lui Ragnar şi barul ultimei lui "performanţe"). Vizual, scena e dominată de variaţii între negru, alb murdar şi liliachiu-violaceu, o culoare a lividităţii care ajunge să se imprime în fiinţa eroilor. Şi care, mulţumită "indecentei" apropieri de public, îngheaţă privitorul dinaintea unui spectacol - probabil cel mai personal al Anei Mărgineanu - dur-nemilos şi-n acelaşi timp, plin de înţelegere.
Dintr-o perspectivă schimbată, la Nottara, spectacolul lui Afrim e unul de scenă italiană, "spartă" în două planuri de factură cinematografică: în prim-plan, cabaretul, veşnic traversat de un chelner-farsor mut, în plan secund, supraînălţat, dormitorul lui Ragnar, pompele funebre şi salonaşul Margaretei, toate trei în paralel, traversate de diverse personaje într-o senină ignorare a convenţiei autonomiei spaţiale. Culorile sînt tari, iar costumele au nota de eleganţă originală tipică Alinei Herescu, personajele sînt frumoase, "vii", şi distanţa e atent întreţinută.

Cheek to cheek e, în ambele lui variante scenice, o explorare a virtuţilor apropierii şi depărtării, inclusiv sau mai ales în jocul actoricesc al interpreţilor: corecţi (Constantin Cojocaru) sau convingători în efortul lor de asumare (Emilia Dobrin), în montarea lui Afrim strădania lor de distanţare estetică ţine de teatralitatea regizorului, de jocul de-a "uite spectacolul care nu e viaţă şi cu toţi ştim că nu e" (viaţa ca spectacol în derizoriu e una din cheile punerii în scenă de la Nottara). Într-un exerciţiu în premieră pentru ei, însă, la Arad, Adriana Ghiniţă şi Ovidiu Ghiniţă (şi Liliana Balica, în rolul beţivei Angela) îşi împing jocul dincolo de propriile limite de protecţie, înspre o descoperire a fragilităţii interioare de care puţini actori se dovedesc capabili - pentru că apropierea (penibilă, indecentă, căci teatrală) e riscul total al unui creator. Există un moment, o scenă - a îmbrăcatului Margaretei pentru întîlnirea cu necunoscutul (Ragnar) din anunţul matrimonial - care dă, de fapt, măsura detaşării lui Afrim şi a implicării Anei Mărgineanu: e un fapt divers, "estetic", un prag elegant construit în peisajul uman afrimian, dar o expunere fără menajamente a cărnii "reale" care se prăbuşeşte, a sărăciei care-şi adună urmele de demnitate întru supravieţuire, şi care-şi duce zilele aici, alături, la Ana Mărgineanu - e una din cele mai cumplite scene omeneşti pe care cineva şi-o poate imagina. Fără cortină.

Cine are dreptate?! Nu despre un adevăr absolut e vorba aici, căci el se judecă în coerenţa internă a spectacolului, ci despre estetici personale, foarte puternice şi foarte diferite, despre cît de departe poţi merge în a arăta viaţa. Viaţa, nu spectacolul. Uneori merită.

---

 Teatrul Nottara, Bucureşti
Cheek to cheek
de Jonas Gardell, traducere de Carmen Vioreanu
Cu: Emilia Dobrin, Constantin Cojocaru, Victoria Cociaş, Crenguţa Hariton, Gabriela Crişu, Ioana Calotă, Gabriel Răuţă, Alin Teglaş
Scenografia: Alina Herescu Muzica originală şi sound-design: Vlaicu Golcea
Un spectacol de Radu Afrim

 Teatrul de Stat "Ioan Slavici", Arad
Cheek to cheek
de Jonas Gardell, traducere de Carmen Vioreanu
Cu: Adriana Ghiniţă, Ovidiu Ghiniţă, Liliana Balica, Oltea Blaga, Andrei Elek, Angela Petrean, Mariana Tofan Areceanu, Mariana Danilă
Scenografia: Ina Isbăşescu Concept muzical: Dorina Crişan-Rusu Mişcarea scenică: Florin Fieroiu Light design şi video Lucian Moga
Regia: Ana Mărgineanu