Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  cheek to cheek

Din buticul lui Afrim - cheek to cheek


Gândul, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu mai e un secret pentru nimeni că spectacolele lui Radu Afrim aruncă realitatea în aer prelungind-o în vis, în imaginar. Procedeu tipic suprarealismului. Ca într-o explozie, schijele se înfig te miri unde, atingând întotdeauna, în puncte şi cu efecte dintre cele mai neaşteptate, publicul, indiferent cât de neomogen ar fi el.


O simfonie a superficialităţii

Ce mi se pare încă şi mai interesant este felul în care se conturează în spectacolele purtând semnătura acestui regizor un imaginar puternic amprentat de autor. Coordonatele sale ar fi construcţia fragmentară, un tip de dinamică specifică video-clipului (prin urmare accesibil fanilor MTV, parte din "publicul-ţintă" al spectacolelor lui Afrim), dar şi, poate în primul rând, spectaculosul arsenal de obiecte şi "obiecţele" pus în mişcare de inventatorul acestei lumi. O lume mică, de parcă dimensiunile i-ar fi fost special reduse, ca să pară o miniatură "handmade", o lume colorată, simpatică, de care te "lipeşti" imediat, cum li se întâmplă copiilor când intră în magazinul cu jucării. Nimic nu e însă întâmplător. Propunerea regizorului urmează o logică a "accesorizării" realităţii (sau a realităţii traduse pe limba lui Afrim) cu o serie de obiecte aparent inutile, ce au doar misiunea de a înfrumuseţa viaţa (scena, scenele), de a ridica moralul, aşa cum face o trecere prin magazine pentru o femeie în pragul depresiei.

Dacă sondăm mai departe, trecând în revistă jucărioarele cu cheiţă dintr-un spectacol mai vechi al regizorului (Infanta. Mod de întrebuinţare, după versuri de Saviana Stănescu, montat la Tg.Mureş), apoi fructele de plastic coborând din podul scenei la capătul unor fire transparente, de plastic, (pe post de aprozar) în Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri (Teatrul "Toma Caragiu" Ploieşti), pantofii coloraţi cu pene, veniţi şi ei pe calea aerului în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, (Teatrul Naţional Cluj), borcanele şi borcănelele din care ne privesc fotografii de epocă (Trei surori, Teatrul "Andrei Mureşanu", Sf. Gheorghe), ca să nu mai vorbim de obsesia sânilor supradimensionaţi prezentă şi în KinkyZone (Teatrul Luni, Green Hours) şi în David's Boutique (Teatrul "Andrei Mureşanu", Sf. Gheorghe), s-ar putea să constatăm că e vorba chiar de o "simfonie a superficialităţii", un imn dedicat artificiului într-o lume dominată de acesta. O cale de a învinge această realitate anostă, previzibilă, definitiv marcată de artificiu, cu propriile ei arme. Mai mult decât atât, dacă îi urmăreşti discursul, prezent în textura tuturor spectacolelor sale, se conturează din ce în ce mai clar paragrafele unui eseu despre fiinţă ca obiect - sexual, decorativ, etc - sau, altfel spus, despre fiinţa în pericol de a fi redusă la faza de accesoriu. Vesel, colorat, strălucitor, "trendy" sau cum mai vrem să-i spunem, dar simplu accesoriu. Fără dreptul la biografie, la gânduri, nelinişti, drame proprii, fără profunzimi, condamnată iremediabil la suprafaţă.

Când nu e vorba despre personaje clasice, pe care se amuză să le pună în situaţii incomode, provocând publicul cu bună ştiinţă şi măturând de la bun început toate prejudecăţile, drama personajelor lui Afrim se conturează mai clar în această direcţie. Fie că sunt parte din texte contemporane, deci e mai simplu să li se aplice grila regizorală bazată pe o lectură foarte personală a lumii în care trăim, fie că sunt integral inventate de regizor (ca în KinkyZone sau David's Boutique), aceste personaje au în comun râsul trist al clovnului condamnat la bună-dispoziţie. Văzându-le, te gândeşti automat la oamenii tineri de azi, atât de grăbiţi să vorbească despre "distracţie" fără a fi capabili să explice ce anume înţeleg prin acest cuvânt. La starea de prizonierat la care consimt fără să gândească, din dorinţa, altminteri de înţeles, de a se integra unui sistem, de a fi cuprinşi, admişi, doriţi de ceilalţi.

Am trecut cu toţii, la un moment dat, printr-o situaţie asemănătoare, când primul impuls e acela de a adopta gesturi, expresii, atitudini, poate chiar de a lua decizii care să te ajute să fii în acord cu grupul căruia vrei să-i aparţii. Lucrurile devin periculoase abia atunci când liberul arbitru este anulat sau grav afectat de presiunile puternice ale mijloacelor de comunicare în masă. Când ţi se injectează direcţiile unui anume mod de viaţă, când ţi se vehiculează aceleaşi modele, în virtutea unui scenariu consumist având ca scop vânarea de noi şi noi victime (consumatori) e greu, dacă nu imposibil, să te opui şi să spui "eu sunt altfel". Sau, în traducere, "eu nu sunt trendy".

O altă cale, cea aleasă de Radu Afrim, ar fi să iei în piept "valul trendy", asemeni unui surfer curajos şi aproape inconştient, dar foarte liber, oferindu-le celor ce te privesc de pe "plaja" teatrului românesc, ocazia de a admira sclipirile spumei pe care o face apa învolburată.


Buticuri printre blocuri

Fiecare român are buticul lui. Sau aproape. Micile magazine în care găseşti de toate şi nimic, apărute în anii '90 ca ciupercile după ploaie, sunt pline, de fapt, cu o uriaşă cantitate de aşteptare răbdătoare. Când intri în "butic"şi vezi faţa lungă, dezamăgită, a buticarului simţi nevoia să ţi se întâmple ceva, tocmai pentru că resemnarea de pe chipul lui îţi spune că ai nimerit în locul unde nu se întâmplă nimic. Câtă speranţă a strâns buticarul laolaltă cu fiecare bănuţ, împrumutat de pe la rude şi prieteni ca "să se căpătuiască"!

Buticul are o metafizică a lui. El e simbolul unei nostalgii profunde, al dorinţei vechi de "a fi patron", care bântuie fiece cetăţean, nu neapărat înstărit. Poţi să nu vinzi niciodată nimic, să dai totul pe datorie vecinilor "abonaţi" la tine, poţi să-l deschizi sacrificând o cameră din propria casă, sau în scara blocului, fără autorizaţie, chestia e că trebuie neapărat să-l ai! Buticul e simbolul visului împlinit, al prosperităţii care dă pe-afară în spume (altfel de spume), asigurându-ţi o glorie de cartier. Cine nu-l ştie pe X, proprietarul buticului din colţ?

Întreaga "poezie a buticului" se regăseşte într-un fel special în spectacolul pus în scenă la Sf.Gheorghe - David's Boutique (pe limba noastră Buticul lui David). Scris şi regizat de Radu Afrim special pentru un grup de actori cu care s-a obişnuit să lucreze - Romulus Chiciuc, Clara Flores Aguilera, David Kozma, Fatma Mohamed, Florin Vidamski - textul are un haz nebun, aproape fiecare replică stârnind hohote de râs prin aluzii, trimiteri, inserţii textuale ce ţâşnesc constant, asemeni unor arteziene stropind deopotrivă tarele societăţii româneşti, din care au fost extrase personajele reprezentând diverse tipologii sau, după caz, chiar breasla teatrală (anume criticii, ce par să strângă, de la un timp, tot mai multe animozităţi). Nu lipseşte nici "umbra" lui Dracula, fiindcă noaptea, în buticul lui David, supranumit "din Transilvania" atmosfera devine sumbră şi intră altfel de clienţi...

Stilistic vorbind, spectacolul e "rupt" din anii '60: moda, culorile, muzica şi aerul personajelor, sunt toate retro, expresie a unei nostalgii a regizorului faţă de o epocă ce a marcat omenirea, trecând aproape neobservată la noi. Ceea ce nu împiedică, totuşi, amestecarea în cadrul acestei "întoarceri în timp" a unor aluzii la alte "mode" mai actuale, de la e-mail, la pokemoni şi E.T. - repere intrate recent în imaginarul colectiv, aşa cum se întâmpla pe vremuri cu şlagărele Margaretei Pâslaru.


Aminteşte-ţi că mori!

Lumea retro a lui Radu Afrim se regăseşte şi în cel mai nou spectacol al său de la Teatrul Nottara - Cheek to Cheek. Ceva mai puţin evident, dată fiind reţinerea ce se poate observa în montările sale pe texte contemporane, ajunse prima dată pe scenă şi care trebuie înţelese de spectator. De data aceasta e vorba de o piesă scrisă de dramaturgul suedez Jonas Gardell şi pusă în scenă în această stagiune şi la Arad, de Ana Mărgineanu.



Puse în oglindă cu marile staruri ale lumii - Judy Garland, Marilyn Monroe sau Billie Holiday -, personajele lui Gardell sunt întruparea ratării, pe care acestea au evitat-o prin moarte. Asupra lor par să se fi strâns toţi norii eşecurilor, toate nevoinţele pe care oamenii se zbat de obicei să le ascundă, dar care ies aici la suprafaţă, ca uleiul ce se desparte de apă. Ragnar Ronn (Constantin Cojocaru) poate părea pentru fiinţele şi mai insignifiante decât el o vedetă, dar nu se poate minţi singur în privinţa decăderii sale. Cuvintele cu care începe monologul său de travestit, micul spectacol pe care îl dă într-un bar ca să aibă din ce trăi, sunt, într-un fel, cheia acestui text - "Nevoia noastră de mângâiere este infinită". Când Margareta (Emilia Dobrin), angajata unei firme de pompe funebre, se îndrăgosteşte de el după ce s-au cunoscut printr-un anunţ matrimonial, Ragnar dă curs acestei nevoi umane de mângâiere, dar numai pe jumătate. Aflată mereu în preajma morţii, din care se hrăneşte afacerea ei, femeia bătrână şi urâtă pare dispusă a îndura orice în schimbul unui gest de tandreţe. Cu poza lui Judy Garland pe peretele camerei sale, Ragnar este sedus de promisiunea unei glorii efemere, fiind mai preocupat de absenţa acesteia, care îl chinuie, împiedicându-l să se bucure de prezenţa femeii de lângă el. Chelnerul ce funcţionează la un moment dat drept voce a conştiinţei, îi şopteşte numai ei "Aminteşte-ţi că mori!", în vreme ce el pare să fi uitat acest adevăr simplu.

Reţinerea regizorului de a interveni foarte personal în spectacol - tocmai pentru ca ţesătura textului să fie clară - se asociază cu reţinerea actorilor faţă de estetica celui ce-i coordonează, cerând-le să uite, practic, tot ce au învăţat, pentru a se abandona unor roluri hrănite din esenţa umilinţelor pe care le putem suferi într-o viaţă de om. Desenul uşor caricatural al personajelor, tipologic diferenţiate ca într-un desen animat, micile alunecări simpatice pe panta suprarealismului şi abandonarea deplină a propriei identităţi, pe care le cere autorul spectacolului, nu au reuşit în cazul tuturor actorilor, ce păstrează un soi de rezervă faţă de ceea ce fac pe scenă. Efectul acesteia este impresia de neimplicare pe care o lasă spectatorului, rămas străin de povestea derulată pe scenă. Un element ce întăreşte această senzaţie de îndepărtare este construcţia spaţiului scenic pe mai multe planuri - prezentă în mai multe spectacole purtând această semnătură, tocmai din dorinţa de care vorbeam la început de a reduce pe cât posibil dimensiunile "universurilor" personale ale personajelor şi a le include pe toate în cutia scenei (vezi Job, Infanta. Mod de întrebuinţare, David's boutique). În sala mare de la Nottara, unde publicul este şi aşa îndepărtat de scenă, numai ceea ce se petrece pe micuţa avanscenă rotundă, ca o insulă, ajunge cu adevărat la spectatori, restul rămânând un tablou în culori frumoase - predominant albastru pentru camera Margaretei, predominant roşu pentru cea a lui Ragnar (inversate ca raportul din acest cuplu bizar), cu gris de cimitir la mijloc, unde se află firma ce "vinde" moartea în pachete promoţionale.



Lipsa de coagulare între interpreţi şi gradul diferit de implicare devin evidente în scena de grup unde cu toţii ar trebui să dea impresia că alcătuiesc un unic corp (cum se întâmplă într-o scenă similară din Mansardă la Paris...), o creatură tentaculară, reprezentând, de fapt, larva din care s-au desprins fluturii coloraţi ai ideilor ce au coborât spre cei aflaţi în sală. De data asta însă, procesul fantastic prin intermediul căruia larva devine fluture a eşuat.



 Toate articolele despre cheek to cheek


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Modreanu


Alte articole

 Femeia cioclu şi bărbatul în travesti - Cheek to cheek, Cristina Rusiecki
 Corpuri, amoruri, disperări şi detaşări - Cheek to cheek, Iulia Popovici
 cheek to cheek - un Afrim la Nottara, Redacţia LiterNet


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer