Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Closer to the Moon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

And if we get caught it's the end of the show, but what an ending - Closer to the Moon


martie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Closer to the Moon e un balet pe sârmă la mare înălţime (înălţime tradusă în termeni de buget şi de reputaţie regizorală). De o parte şi de alta a prăpastiei stau două publicuri, unul românesc şi altul străin (vorbim de publicul de cinema, nu de publicul de festival de mult familiarizat cu producţiile Noului Val Românesc), iar Nae Caranfil vrea să le aducă în aceeaşi sală de proiecţie.
 
Pariul filmului este de a se situa ca o adevărată producţie internaţională (citeşte hollywoodiană: limbă engleză, actori de box-office, situaţii şi personaje traductibile), dar în acelaşi timp de a păstra destul de mult din subiectul şi scenariul original încât să poată fi considerat film românesc. Mici detalii care împânzesc scenariul, glumiţe de dinainte care, deşi perfect traductibile la un nivel intelectual, sunt evident ţintite spre spectatorul român. Ca de obicei, Nae Caranfil (scenaristul) nu face economie de mijloace: filmul atinge cu umor toţi tropii specifici ai perioadei, de la securiştii în civil incapabili să stea mai răsfiraţi şi Vocea Americii, la vânzarea evreilor şi delaţiunile vecinilor.
 
Baletul de care vorbeam vine însă şi cu o serie consistentă de dezechilibre, cel mai important fiind motivaţia slabă a personajelor: jaful secolului e o palmă ultra-intelectualizată la adresa sistemului (jefuirea unei bănci e un rău al societăţii capitaliste şi, în consecinţă, negarea supremă a societăţii comuniste), o joacă pusă la cale de copiii renegaţi (ilegaliştii comunişti evrei) ai partidului. În mod paradoxal, explicaţia imaginată de Caranfil pentru jaful real din 1959, în ciuda aerului de film american cu gangsteri pierde din verosimilitate tocmai prin americanizarea subiectului. Antisemitismul sistemului, început cu eliminarea evreilor din structurile de conducere şi terminat cu vânzarea masivă a întregii populaţii evreieşti (poate că naţionalism în primul caz şi mercantilism în al doilea ar fi termeni mai potriviţi) e o realitate mult mai apropiată de spectatorul român. Trimiterile sunt acolo, frica foştilor membri ai elitei comuniste e reală (unul din personaje aminteşte chiar de cuptoare), dar devine aproape ireperabilă sub bravura hollywoodiană şi obrăznicia ştrengărească a unor dependenţi de adrenalină.
 
Privită din alt unghi, soluţia de a turna filmul în engleză şi cu actori străini, în ciuda neajunsurilor, pare, dacă nu o necesitate, cel puţin o decizie corectă. În toate filmele sale Nae Caranfil pune la baza universului diegetic o lege a gravitaţiei proprie care împiedică personajele să (de)cadă prea mult. Oricare ar fi rolul lor în film, personajele sunt aproape întotdeauna recuperate la nivel uman, devin simpatice. Haloul de indulgenţă şi empatie prin care regizorul îşi priveşte personajele e cel mai bine exprimat în Restul e tăcere de privirea nostalgică şi plină de căldură pe care producătorul Leon Negrescu i-o aruncă tânărului regizor Grig Ursache, care tocmai depusese mărturie împotriva lui la proces, o privire care spune: "e cinema, nimic nu se întâmplă cu adevărat şi nimic nu doare". Dacă ar fi făcut un film exclusiv românesc, Nae Caranfil ar fi trebuit fie să schimbe radical scenariul, fie să renunţe la această viziune asupra cinemaului. Distribuţia neromânească serveşte drept buffer faţă de o realitate prea românească şi care nu poate fi privită cu empatie de spectatorul român. Pentru exemplificare să traducem unul dintre cele trei personaje principale (personajul cel mai important din punct de vedere al acţiunii) în termenii unei realităţi pe care o mare parte a publicului o cunoaşte prea bine: Max, şeful bandei, e un miliţian arivist, însurat cu sora ministrului de interne, poziţie din care fiul lui e tratat ca un mic zeu şi (probabil) unul dintre acei membri ai partidului care s-au întors în ţară "călare pe tancurile ruseşti". Nu mai vorbim de personajul securistului, care, deşi primeşte un vag rol negativ, este şi el tratat cu foarte multă bunăvoinţă şi empatie. Aceste personaje, oricât de particularizate, nu pot să nu trimită la nişte constructe mentale colective care cu greu pot fi simpatizate (miliţianul / securistul). Şi-atunci, singura soluţie este de a le prezenta ca marfă de import.
 
Plecând la drum cu această structură a scenariului nu foarte solidă, Nae Caranfil face ce ştie mai bine: spectacol. Chiar Max, liderul bandei, spune la un moment dat "And if we get caught it's the end of the show, but what an ending". Punerea în scenă în interiorul diegezei e un element recurent şi central în filmografia lui Caranfil. În Restul e tăcere subiectul e turnarea unui film, în E pericoloso sporgersi acţiunea e declanşată şi susţinută de venirea unei trupe de teatru în oraşul de provincie, în Filantropica cerşetoria e ridicată la rangul de industrie şi artă a înscenării. În Closer to the Moon acţiunea principală a filmului se învârte în jurul reconstituirii jafului pentru scopuri de propagandă. Regizorul plusează însă cât poate de mult şi totul devine spectacol, joc şi joacă: jaful e mascat de o falsă filmare a unui film cu gangsteri, Virgil (unul dintre cele trei personaje principale) e protagonistul unei acţiuni secundare care îl transformă din chelner în operator de film, procesul e o înscenare (termenul englezesc show trial e edificator) la care condamnaţii răspund cu propriul lor teatru în teatru, un teatru absurd în care personajele de tragedie afişează măştile comediei, bucurându-se pentru o sentinţă pe care o ştiau dinainte. Chiar şi în momentul final, personajele devin actorii propriei execuţii: refuză să-şi pună banderola neagră la ochi şi o folosesc ca element de recuzită, o împăturesc elegant şi o pun în buzunarul de la piept sau îşi acoperă faţa ca bandiţii din filmele western. Într-un montaj paralel, vedem un alt spectacol, un dans tradiţional evreiesc, o parte din ceremonia de trecere spre maturitate (Bar Mitzvah) la care participă fiul lui Max. E una din acele secvenţe pentru care merită să faci un film.
 
Un scenariu şubred e suficient pentru a îngropa un film, nu şi în cazul lui Nae Caranfil. Printr-o dozare savantă a elementelor de spectacol, regizorul reuşeşte, încă o dată, să atingă acea suspension of disbelief, care traversează toate filmele sale şi invită spectatorul la imersarea benevolă într-un univers neverosimil sau în cuvintele melodiei care însoţeşte ultimele cadre: It's magic.




 Toate articolele despre Closer to the Moon


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Şendrea


Alte articole

 Caranfil şi reţeta - Closer to the Moon, Ion Indolean
 Mai aproape de public - Closer to the Moon, Mihai Fulger
 A pune de un spectacol - Mai aproape de lună / Closer to the Moon, Andrei Gorzo
 O lună dodoloaţă deasupra capului - Closer to the Moon, Cristina Zaharia
 Closer to Nae - Closer to the Moon, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Closer to the Moon


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer