Exprimîndu-şi recent nerăbdarea de a vedea filmul, Vladimir Tismăneanu recapitulează ceea ce se cunoaşte despre "banda lui Ioanid" (transformată de Caranfil în banda lui Rudoiu-născut-Rosenthal), sub un titlu care invocă "tenebrele stalinismului". Reprezentarea "obsedantului deceniu" în Closer to the Moon este, însă, cum nu se poate mai însorită - Marius Panduru a fost omul cu eclerajul cremos-scînteietor, care transmite mesajul greu de ratat cum că regizorul likes to movie-movie. Mesaj întărit prin recursul la butaforie hollywoodiană de şcoală mai veche sau mai nouă: proprietarul casei unde stă în chirie tînărul cineast Virgil (care ajunge să filmeze reconstituirea jafului) e un personaj de teatru idiş broadwayanizat (gen Scripcarul pe acoperiş), iar într-o secvenţă crucială - cînd viril-romanticul Rosenthal (Mark Strong) pledează pe lîngă foştii săi tovarăşi ilegalişti să-i fie alături pentru o ultimă lovitură -, deasupra personajelor tronează o magnifică lună computer-generated.
În interpretarea lui Caranfil, autorii hold-up-ului sînt făcuţi să gîndească esenţialmente ca nişte oameni de spectacol - în ultimă instanţă, ei fac ce fac de dragul show-ului. Şi sigur că, la rîndul lor, staliniştii acordă o mare importanţă mascaradei de "reconstituire" filmată (plus proces-spectacol) pe care vor s-o instituie ca realitate. Dat fiind, însă, faptul că mascarada asta se joacă pe fundalul unei recrudescenţe a antisemitismului de stat, şi cu garanţia că actorii vor fi împuşcaţi la final, dimensiunea ei sinistră nu e din cale afară de pronunţată. Din contră, insolenţele de ştrengari incorigibili ale condamnaţilor, comise cu o aparenţă convingătoare de inimă uşoară, domină turnarea filmului-din-film: Rosenthal preia controlul regizoral al docu-mascaradei şi, în numele realismului, insistă ca el şi tovarăşii săi să mănînce şi să bea bine sub ochiul camerei de filmare, în timp ce partenera lui (nepermanentă) de viaţă şi activitate revoluţionară, Alice (Vera Farmiga), se impune în faţa echipei de filmare prin istericale primadonice autoinduse cu sînge rece şi, la un moment dat, smulge cine-ochiul din mîinile virginalului Virgil, întorcînd împotriva bărbaţilor privilegiul lor istoric de a privi prin obiectiv. Toate astea sînt fermecătoare; pe de altă parte, toată efervescenţa asta năzbîtioasă privează situaţia de o bună parte din efectul de greutate cuvenit unei afaceri de viaţă şi moarte.
Titlul Mai aproape de lună i se potriveşte filmului un pic prea bine: există ceva aerian în această reprezentare artistică a (ce-i drept) bizarului jaf din 1959 - nu în ultimul rînd în momentele cînd Rosenthal şi ceilalţi băieţi, cu toţii foşti luptători antifascişti, dedică tinereţii lor evocări ce rămîn livreşti şi declarative. (Amestec atractiv de glamour hollywoodian şi moralitate revoluţionară bolşevică, Alice îşi impune prezenţa cu mai multă forţă decît ei.)
Crezînd mai presus de orice în putting on a good show, eroii lui Caranfil sînt poate cel mai uşor de înţeles ca purtători de cuvînt ai regizorului însuşi. Nu există secvenţă în care acesta să nu aibă un număr măricel de mingi în aer - în care să nu aibă de soluţionat, de înlocuit sau de lăsat suspendate cîteva întrebări generatoare sau întreţinătoare de curiozitate, în care să nu aibă de dizolvat în dialog măcar o tabletă de informaţie istorică, în care să nu fi pus măcar un gag, să nu fi adăugat măcar o linie la portretul vreunui personaj, să nu-şi fi dus un pic mai departe măcar una dintre teme (cinema-ul, identitatea evreiască) şi laitmotive (zborurile cosmice sovietice). Executînd un foarte cursiv du-te-vino temporal, naraţia se tot întoarce la cîteva evenimente presărate pe parcursul anului 1959, aliniindu-se de fiecare dată la punctul de vedere al altui personaj. Hitchcock e citat en passant pentru Rear Window, iar în ceea ce priveşte poezia unei echipe de filmare strîngîndu-şi catrafusele la sfîrşitul zilei, Fellini este referinţa dată clar de Laurent Couson, care a compus muzica filmului. Reversul aglomerării este că, în cazul unora dintre aceste elemente - de pildă, în cazul unor personaje secundare -, Caranfil construieşte cu materiale şi cu soluţii tehnice nu chiar de primă mînă.
Din perspectiva viselor de popularitate internaţională care au însoţit facerea filmului, problema este, însă, că în toată această aglomerare de elemente nu există niciunul - aşa cum exista în Filantropica - apt să atingă un număr mare de spectatori direct în fanteziile lor comune.