Studiind dosarul lui Mugur Călinescu din arhivele Poliţiei Secret, Gianina creează un spectacol care reconstituie interogatorii şi declaraţii într-o manieră avangardistă, brechtiană şi anti-brechtiană în acelaşi timp. Patru personaje care din povestitori devin securişti şi din securişti iar povestitori, sau îi înfăţişează pe părinţii lui Mugur şi al cincilea personaj, băiatul de 17 ani, cu o glugă neagră, ca în nopţile în care încerca să se facă nevăzut pentru a-şi putea face inscripţiile. Un decor minimalist, câteva scaune, două microfoane cu stativ, două camere de filmat (manevrate de personaje în timp real) ale căror imagini se proiectează pe un split-screen care ocupă tot spatele scenei (de fapt o saltea gonflabilă imensă răsturnată până la finalul piesei) şi care sunt din când în când îndreptate spre spectatori, aceştia fiind pe de o parte ţintuiţi de două mini-reflectoare asemenea celor din interogatoriile poliţiei şi pe de altă parte văzându-şi imaginea pe ecranul din faţa lor. Câteva accente ludice şi multă ironie în traducerea artistică a unui caz care se doreşte a fi un instrument în analiza trecutului, dar şi a situaţiei prezente politico-morale, un reper de atitudine pusă în acţiune pentru generaţiile care vor să se facă auzite.
Tipografic Majuscul sparge graniţele dintre teatru, cinema, ficţiune şi documentar, prezentând în acelaşi timp, trei opere artistice (jocul efectiv de pe scenă, filmul derulat pe ecran cu imagini în timp real, combinaţia dintre scenă şi proiecţie) chiar şi o a patra, meta-artistică (participarea spectatorilor la filmarea unei piese de teatru chiar de către personajele piesei). Receptarea spectacolului total oferit de îmbinarea acestor moduri diferite de livrare a mesajului artistic este de-a dreptul fascinantă şi produce o animare concomitentă a simţurilor şi a manierelor de percepţie a unui obiect teatral sau cinematic, ficţional sau documentar într-o coregrafie reuşită.