Preambul
Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. Al doilea descălecat afrimian la Piatra-Neamţ din mandatul managerial al Gianinei Cărbunariu. După Wolfgang.
Premiera a fost pe 28 iunie 2019, înainte de pauza de vară. Un prim text e de citit aici. A doua reprezentaţie s-a întâmplat pe 21 septembrie 2019, imediat după pauza de vară. În cadrul Festivalului de Teatru Piatra-Neamţ 2019. Prilej pentru câteva note suplimentare.
Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. Al doilea descălecat afrimian la Piatra-Neamţ din mandatul managerial al Gianinei Cărbunariu. După Wolfgang.
Premiera a fost pe 28 iunie 2019, înainte de pauza de vară. Un prim text e de citit aici. A doua reprezentaţie s-a întâmplat pe 21 septembrie 2019, imediat după pauza de vară. În cadrul Festivalului de Teatru Piatra-Neamţ 2019. Prilej pentru câteva note suplimentare.
*
Sunt de găsit (şi admirat), în spectacolul lui Radu Afrim, trei forme de singurătate feminină, poetică, sofisticată, vag-abstractă, ce ar putea, privite cu superficialitate, să se confunde. E însă meritul Norei Covali, al Adei Lupu şi al Cătălinei Bălălău că ştiu şi pot să confere individualităţi distincte fiecăruia dintre cele trei personaje.
Există, totuşi, un punct comun major: o anumită înşurubare lentă, pe verticală (urmată, adesea, de o bruscă mişcare circulară, pe orizontală), parte din mişcarea scenică a fiecăreia dintre cele trei actriţe. Ar fi pesemne de un farmec nebun o vizionare a spectacolului lipsită de text (de pildă, cu căşti de izolare fonică pe urechi), în care privitorul să fie invitat să sesizeze diferenţele (şi asemănările) dintre cele trei, exclusiv pe bază de gest, zâmbet, grimasă.
*
În dialogul cu publicul şi cronicarii, purtat în siajul reprezentaţiei din Festival în sala Rotondă a Teatrului Tineretului, Valentin Florea a povestit cum a creat singur, acasă, cele două momente de dans ce constituie materia de bază a rolului său.
Dacă Gala UNITER 2020 ar avea, în palmares, secţiunea cea mai bună coregrafie dintr-un spectacol de teatru, atunci actorul nemţean ar fi sigur de (măcar) o nominalizare. Cum, însă, secţiunea aia nu va exista, el se va alege cu amintirile unor spectatori pe care i-a făcut fericiţi. Alături, desigur, de colegii săi, Paul-Ovidiu Cosovanu (compoziţie) şi Răzvan Murariu, care au creat, live, muzichia întâmplărilor dansante (şi a întregului spectacol).
*
În timpul a două dintre monoloage, unul al Norei Covali, altul al Adei Lupu, microfoanele dau senzaţia că îşi urmează propria voinţă, emiţând nişte sunete neprovocate de vocea umană sau de vreo defecţiune tehnică. O posibilă explicaţie fantezistă a fenomenului ar fi că, de la capătul celălalt al sutei de ani în chestiune, ascultătorii de mâine ai confesiunilor de azi încearcă să ne spună ceva. "V-am auzit, nu sunteţi singuri!"
*
Două fraze ale poliţistului lui Valentin Florea. Citat aproximativ "În oraşul ăsta, nu mai există discoteci, pentru că nu mai există oameni care să meargă în ele. În oraşul ăsta mai sunt doar pensionari şi copii, restul au plecat."
Singurătatea celor care rămân în oraşele mici şi în satele României de azi. Înregistrarea mesajului nu e menită, neapărat, celor de peste 100 de ani, cât celor de peste 100, hai 1.000 de kilometri.
"Ziua bună, vouă, celor care trăiţi acum, dar acolo. Noi suntem tot aici, bine, sănătoşi, singuri, cum ne ştiţi. Dacă ne mai ştiţi. Nu voiam să va spunem nimic, doar să va dăm un semn de viaţă". Ca vocea acelei mame de băiat ucis la revoluţie, din (aproape) finalul lui A fost sau n-a fost?. Vocea aceea care îi asigură pe cei din studio că n-a telefonat pentru a le face vreun reproş, ci pentru a-i îndemna să privească ninsoarea şi să se bucure de zăpadă. Atât.